Author Archives: Alecu Racoviceanu

Știam că așa se va întâmpla, dar pur și simplu nu m-am putut opri. Și, ce e și mai rău, dacă situația se va repeta, o voi face din nou. Când Denisia și Alex ne-au invitat la o plimbare prin Grădina Botanică, am știut că nu trebuie să merg. Să inventez ceva. Orice, să spun că am de scris sau de mers undeva. Dar era sâmbătă, soarele se lupta cu ultimii nori care mai amintesc de iarnă, iar fetele au sărit în sus de doi metri când au auzit că mergem la plimbare cu Mazilu:
-Facem poze!
”Da, facem poze”, am spus și eu în gând, clătinând din cap. Asta e problema, pozele.
De câte ori ieșim și facem poze, Alex mi le trimite pe primele descărcate. Și eu cad în butoiul cu melancolie. Știu, dar nu mă pot păzi. Ăsta e efectul fotografiilor lui Alex Mazilu asupra oamenilor. Te pun pe gânduri și nici măcar nu sunt gânduri oarecare, sunt vise.
Acum mă uit la două dintre ele. Le-am deschis una lângă alta și am lăsat gândurile să alerge pe sub florile roz.
În prima e doar…

Mi se pare că toate patru personajele, femeia singură, mama și cele două fetițe se uită la mine. Fiecare imagine îmi dădea o perspectivă diferită asupra unor lucruri.
De exemplu, mă uit la prima poză și parcă aud: ”Iubitule, am cumpărat căpșuni! Știu că-ți plac!”
(mai mult…)

… mugurii abia scot timizi nasul printre crengi și se ceartă cu zambilele frumoase ca niște acadele mov pe puținele raze de soare care ating pământul încă mirosind a iarnă.
Iertați-mi scufundarea în butoiul cu melancolie, dar toți din casă simțim aroma de basm a vacanței când primăvara trezește Bucovina din amorțeala gerului.
De la bunici am aflat că și prietenul Sofiei s-a trezit la viață. O magnolie. Nu ne așteptam, mai ales că rar am văzut un pomișor care să fi trecut prin atâtea. Prin ce? V-am mai povestit eu despre el, istorioara fiind în fila ASTA de Jurnal. E plăpândul magnoliu care a dormit o noapte în brațele Sofiei și s-a întărit cu praf dulce de stele…
-Hai, tati, ieși din butoiul cu miere!
Așa ar spune Sofia, dacă n-ar fi atât de ocupată să crească. Chiar, o vedeți cum s-a strecurat la tabla celor de la ”grupa mare” și face cifre? Parcă nu mai are răbdare să înflorească și să scuture de pe petale urmele de scutec de mugur.
Nu că e fata mea, dar e frumoasă și deșteaptă!
Dar ceva mi-a amintit de felul cum a ocrotit ea cândva vlăstarul care acum, când vine vacanța de Paște, o va întâmpina cu flori.
În seara de miercuri am ajuns acasă tocmai joi. Toți din casă dormeau. În bucătărie, pe masă, era un carton mare, colorat mov-strălucitor, pe care era o foaie cu o poezie despre păsările călătoare care se întorc să dea viață crângului. Apoi erau pete de culoare, abțibilduri cu zâne, flori sau păsări, un decupaj dintr-o carte de colorat, cu un puștan tolănit în iarbă. În partea de jos, cu litere chinuite scria ”Sofia Racoviceanu”.
Atunci mi-am amintit: ”Hait! Primul proiect al Sofiei la grădi! Primăvara!”
(mai mult…)

Cel mai frumos cadou primit de ziua mea a fost…
În ciuda părerii generale, părinții sunt și ei oameni. Sigur, nu întotdeauna. Uneori, de exemplu, tata e un fel de canapea uriașă din pluș pe care te tolănești și o așezi cum îți e mai bine, sub cap sau sub picioare. Alteori, mama e un copil care poate juca Bâza ore întregi ca apoi să sară fericită că e momentul de un ”Fazan în 3”. Spre deosebire de măgărușul Olel, care pare potrivit doar confidențelor, dormitului sau bușitului de tavan, tata prezintă avantajul că te poate duce dintr-o cameră în alta și înapoi așezat în patru labe și nechezând la fiecare prag. Surprinzător, mama are, seară de seară, chef să coloreze, are mereu, ca un făcut, exact aceleași teme ca tine…
Cum spuneam, părinții sunt jucării aproape perfecte, dar sunt și ei oameni.

Vineri, eu și Silvana am avut brusc revelația asta și ne-am luat lumea-n cap. Cât ai spune ”Ia uite ce bine se înțeleg fetele cu bunicii!”, noi doi am plecat într-o scurtă vacanță, cadoul pentru ziua mea. Fac o scurtă paranteză și vă spun – bazându-mă pe discreția voastră- că n-am prea înțeles de ce din ”cadoul meu” s-au înfruptat două persoane, pentru că eu nu-mi amintesc să fi purtat vreodată cerceii, inelele sau rochițele primite de nevastă-mea când e ziua ei. Ok, trec peste.
Fetele erau cam bosumflate, dar ne așteptam la asta, pentru că e greu, la 4 și 8 ani, să înțelegi de ce canapeaua pleacă de nebună în lume și cum de mama nu mai e interesată de ”temele noastre” la comunicare sau matematică. Deși aflați pe meleaguri castiliene, am rezolvat problema foarte balcanic, încă de la primul telefon dat acasă, promițând multe daruri la întoarcere.
Sâmbătă seară, mergeam pe pietrele unei străduțe întortocheate, chiar pe lângă Mănăstirea San Dominic, din Toledo. M-am oprit și m-am gândit că între mine și o fărâmă din moaștele Sfintei Lucia sunt fumul de țigară, aerul rece cules de râul Tajo din stânci, un zid de piatră și o pictură de El Greco.
Ziua care tocmai trecea mă apăsa, dar nu mă înduram să merg la hotel, să pun capul pe pernă și să o las să plece. Fără să suflu în lumânări, parcă ziua mea împlinise dorințe ascunse, trăite doar cu visul când citeam cărțile copilăriei sau strângeam temător mâna iubitei în săli de cinema. Mă adăpostisem de ploaie lângă Cidul mereu călare. Am călcat nisipul dintr-o arenă de corida. Am pășit într-un beci mânjit pe veci de exorcizări și ritualuri oculte. Am văzut mantii de templieri fluturând și m-am jucat cu paloșele lor. Ce-mi păsa că un chinez încerca să mi le vândă sau că tot aurul din lume nu ar fi fost de ajuns să umple miliardele de broderii damaschino – ”originale, cu fir de aur pur” – care ți se oferă la prețuri de nimic în sute de magazinașe, chioșcuri și tarabe!
Doi bani nu făcea realitatea! În telefon încărcasem ”Fiesta” de Hemingway și aveam de gând să adorm recitind din ea.
Atunci mi-a vibrat telefonul. M-am gândit că e vreun prieten întârziat care mă sună să mă felicite, dar am văzut lucind un nume de femeie. Nu e un nume foarte lung, dar eu îi spun și mai pe scurt: Soacră-mea!
Vraja s-a rupt. Taurul cu bandolierele înfipte-n cocoașă s-a tupilat în crăpăturile dintre dale. Cidul s-a tras după un colț de clădire, pândind un moment prielnic să dispară complet, în timp ce, de-a valma, templieri mustăcioși, picadores cu tot cu cai, matadori înfoiați, hermandades cu topoare grele, călugări încinși cu sfoară, toți goneau cât mai departe, lovindu-se de zidurile prea apropiate ca să crezi că între ele e o stradă!
Vorbisem cu bunicii mai devreme și nu știam ce s-a întâmplat acasă de sună:
-Da, sărut mâna!
(mai mult…)

-Sofia, dă-te jos de acolo!
Zâna asta mică are pasiunea de a alerga pe marginea spătarului de la canapea. Zici că e la ”roata morții”! De câte ori face asta, îmi îngheață sufletul. Orice aș vrea să spun nu-mi iese decât un țipăt, tradus, destul de aproximativ, ca:
-Sooof! Dă-te jos!
Părinții au un fel al lor, unic, de a reacționa la realități care pe alții i-ar lăsa reci. Nu e chiar snoavă aia cu drobul de sare! Oricât te educi să nu reacționezi ca un apucat, instinctul este de multe ori mai puternic decât rațiunea. Poate că asta e iubirea, o spaimă continuă.
De câteva zile, poate și din cauza faptului că mă aflu undeva la confluența fluxurilor de informații despre noua isterie mondială, drama asta cu ”Balena Albastră” m-a impresionat. E a treia sau a patra oară-n viață când mă identific în știrile de zi cu zi, nu ca gazetar, ci ca părinte.

-Alecsia, o să cazi!
Are un fix fata asta să se urce pe scheletul din lemn al baldachinului de la caleașca din camera lor. Se bălăngăne ținându-se doar într-o mână sau se sucește din picioare de ajunge cu capul în jos. Când o văd atârnată ca o maimuțică, respirația mi se îngreunează și mă aud strigând:
-Măi, ține-te bine!
”Balena asta Albastră”, dacă o exista, înoată în ape al căror țărm nu e în preajma noastră. Totuși am o strângere de inimă când aud de ea, chiar dacă fetele – deși se joacă pe un telefon și o tabletă – nu prea au acces la internet. Nu au cartele și stăm cu ochii pe ele, în ora de wi-fi pe care le-o permitem seara. Sunt oricum prea mici pentru a ajunge în grupurile din care idioții ăștia de ”curatori” ai Balenei își aleg victimele. Știu toate astea și totuși…
-Ce ai, dragă, de țipi așa! Mi-a sărit inima!
Silvana e mai calmă decât mine, când vine vorba de situații din astea. Amândoi știm că mai rău faci dacă țipi ca nebunul, poți speria copilul și să îl faci să cadă doar pentru că se sperie de vocea ta. Mă autoeduc, atât cât pot, dar încă mă mai ia gura pe dinainte. Până acum am provocat o singură tragedie cu obiceiul ăsta de a striga când mi se pare că fetele se pun în pericol, în joaca lor.
O să vă povestesc, dar mai întâi vreau să vă mai spun ceva. Am fost printre primii care au înțeles că jocul ăsta blestemat, ”Balena Albastră”, a murit odată cu arestarea inițiatorului său. Că acum doar niște nenorociți se dau drept ”curatori”, administratori” sau ”călăuze” și profită de inocența sau disperarea unor adolescenți care simt că le ajunge puținul din viață trăit. Că e o modă care se întinde, găsind teren fertil în faptul că întotdeauna vor exista adolescenți care nu pun preț pe viața lor și adolescenți care se distrează chinuind. Știu că problema asta e departe de noi și totuși…
(mai mult…)

Am terminat ultimul meu text de la această rubrică încredințat că momentul când voi închide coperțile ”Jurnalului de tătic” se apropie atât de repede că nici nu voi avea timp să mă dau din calea lui. Mă va lovi așa cum o poate face numai momentul când realizezi că nu mai ești ”Tati” ci ”Tata”, că păpușa caldă cu care adormeai în brațe, furând un prinț și un spiriduș din visele ei, a crescut și te împinge când vrei s-o pupi de față cu alții.
Am încheiat fila trecută așa:
Dragă Jurnalule,
Au zburat anii ăștia drept în flacără. Cred că în curând ne despărțim, dar tare drag îmi ești!
PS Am stat mult cu laptopul deschis. Am sta până mi s-a părut că neantul îmi răspunde: ”Hei, mai sunt vreo 4 ani!” „4 ani – i-am răspuns – trec imediat. Noi doi, dragă Jurnalule, știm asta…”
Noi doi și orice părinte din lume.
Ah, Doamne, dă-mi putere să sărut mâna fiecărei doamne care mi-a transmis să nu renunț la filele pe care le murdăresc aproape zilnic cu petalele care cad din florile pe care (nu numai virtual) le ofer fetelor!
(mai mult…)

Dragă Jurnalule,
Parcă așa ar fi trebuit să înceapă fiecare filă, semn că hârtia prinde viață și devine însuflețitul tău confident, prietenul cel mai bun, care doar ia act de amărăciunile sau bucuriile tale. Și nu judecă, pentru că, vorba aia, ”hârtia suportă orice”.
Ia, să încep din nou:
Dragă Jurnalule,
Deși îmi ești mai drag decât orice altceva am scris în ultimii 30 de ani, cred că se apropie momentul să ne despărțim. Fetele cresc. Alecsia are 8 ani. Citește foarte bine. Umblă pe net. Acum câteva zile mi-a spus:
-Tati, tu mai scrii ”Jurnalul de tătic”?
-Păi cum nu, prințesa mea? Scriu cât pot de des.
-Pot să te rog ceva?
-Orice!
-Să nu îmi spui… când scrii! Da?
Ce părinte nu are un nume de alint pentru copilul său? Și care adult vrea să-l strige maică-sa sau taică-su pe ”porecla” copilăriei? Niciunul! Așa că și eu am eliminat numele cu care o alint pe Alecsia, dar…
Dragă Jurnalule,
Trebuie să recunoști că ăsta nu e semn bun pentru relația dintre noi doi!
Apoi Sofia… are doar 4 ani și ceva, dar crește repede, mai ales că e călăuzită de soră-sa. Hai să-ți dau o veste, Jurnalule.
Acum câteva seri, ne jucam de-a cuvintele. De fapt, vroiam să treacă timpul și să o convingem pe Silvana că e momentul să ne dea desertul, clătite cu dulceață de căpșuni.
-Silvana, contrar părerii tale, toți am terminat felul al doilea!
Farfuriile nu erau nici pe departe goale, dar atenția ni se mutase pe teancul de clătite și pe eticheta pe care bunica scrisese cu grijă: ”Căpșuni 2016”. Alecsia m-a imitat:
-Contrar, mami!
Apoi am auzit altă voce, venită de pe un loc al colțarului destul de apropiat de clătitele care nu mai păreau chiar așa de multe?
-CONTRAR!
Eu, nevastă-mea și Alecsia ne-am oprit. Chiar și pisica Mitzu a ridicat ochii. Pot să mă jur că și țestosul Vasile a scos capul din apa acvariului, deși e în altă cameră.
-CONTRAR!
Alecsia s-a ridicat cu picioarele pe băncuța din bucătărie:
-Mami, l-a spus pe ”R”!
Automat, am repetat:
-L-a spus pe ”R”!
Silvana a intervenit și ea:
-L-a spus pe ”R”! Alecu, ia mâna de la clătite!
(mai mult…)

Un lucru miraculos la viața de tată, mai ales dacă alege să-și noteze toate trăirile mai importante într-un Jurnal, este că abia apucă să-și aleagă vorbele pentru o amintire că imediat apare alta, parcă mai frumoasă, mai plină de lucruri pe care vrei să ți le amintești peste ani. Uite așa mi s-a întâmplat mie acum cu două povestioare despre iubire. Le iau pe rând, prima și apoi a doua. Din a doua vă dau doar un indiciu, o poza:

Seara, când am ajuns, fetele deja dormeau, maică-sa era pe telefon cu o mămică despre gândul că poți face în casă cosmetice fără nu știu ce substanță care a înspăimântat netu’. M-am strecurat în bucătărie, gândind că deschid laptopul și poate mai notez ceva în Jurnal. Aici m-a izbit parfumul atât de drag.
(mai mult…)