Am terminat ultimul meu text de la această rubrică încredințat că momentul când voi închide coperțile ”Jurnalului de tătic” se apropie atât de repede că nici nu voi avea timp să mă dau din calea lui. Mă va lovi așa cum o poate face numai momentul când realizezi că nu mai ești ”Tati” ci ”Tata”, că păpușa caldă cu care adormeai în brațe, furând un prinț și un spiriduș din visele ei, a crescut și te împinge când vrei s-o pupi de față cu alții.
Am încheiat fila trecută așa:
Dragă Jurnalule,
Au zburat anii ăștia drept în flacără. Cred că în curând ne despărțim, dar tare drag îmi ești!
PS Am stat mult cu laptopul deschis. Am sta până mi s-a părut că neantul îmi răspunde: ”Hei, mai sunt vreo 4 ani!” „4 ani – i-am răspuns – trec imediat. Noi doi, dragă Jurnalule, știm asta…”
Noi doi și orice părinte din lume.
Ah, Doamne, dă-mi putere să sărut mâna fiecărei doamne care mi-a transmis să nu renunț la filele pe care le murdăresc aproape zilnic cu petalele care cad din florile pe care (nu numai virtual) le ofer fetelor!
Ca să fiu clar: NU OPRESC JURNALUL! Nu acum!
Eu aș vrea să țină toată viața, dar el se va încheia odată. Odată cu prima jenă de la o îmbrățișare de părinte.
Nu aș vrea să închei Jurnalul când fetele îmi vor spune: ”Hai, măi tată, ne faci de râs cu aiurelile astea!” Să mă apuc să șterg file sau cuvinte! Nu, îl voi opri înainte! De la Alecsia am semnele pe care știu că le voi regăsi curând și la Sofia și atunci…
Am vrut să notez din copilăria lor genul de lucruri pe care mie-mi pare rău că le-am uitat. Toate basmele pe care eu le-am șters din minte când au apărut primele povești de amor, cu fiorul unei mâini strânse pe furiș, cu vântul de primăvară care bătea cât e anul de lung. Aș vrea să am o carte, s-o deschid și să sufle-n cameră mirosul de cozonaci, de parfum de mamă, aroma dulceții de cireșe, amare precum o după-amiază când ești pedepsit și dulci precum cana de compot rece dată pe ascuns de bunică, doar ca să treacă pedeapsa mai ușor.
Mă pregătesc de momentul când Jurnalul își va lua locul pe o etajeră și va aștepta ca Alecsia și Sofia să crească și să crească… până le va fi dor de aromele copilăriei lor și îl vor șterge de praf.
Jurnalul mai are file albe, dar tot mai puține.
Sâmbătă, de exemplu, au dormit la bunici. Seara, am tresărit: pe patul lor tronau Pony și Olel, poneiul și măgărușul din pluș fără de care ele nu dorm.
Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe soacră-mea:
-Sărut mâna, vin acum la voi!
-Pentru ce?
Soacră-mea știe mereu să dea o nuanță de căldură vorbelor.
-I-ai uitat pe Pony și pe Olel acasă.
Nici nu știu dacă în Jurnalul ăsta am notat de câte sute de ori i-am căutat prin casă sau prin vecini pe cei doi decolorați de vreme și pupături! De câte ori, în urletele fetelor, am pornit la drum să-i iau de pe unde erau sau să-i duc unde erau ele! Odată am deschis grădinița noaptea, pentru că rozaliul ponei rămăsese în dulăpior! Și acum…
-Lasă, dragă, fetele deja dorm, nu mai au nevoie de ei!
A închis și eu am rămas cu Olel și Pony în mână. Eram cam pleoștiți toți trei. Ei doi mă înțeleg. Vor sta curând pe o etajeră, cu Jurnalul meu alături.
Dar – până la acel ”curând” – mai e ceva timp și poate sute de basme și arome de notat. Pentru noi, jucăriile de pluș ale copilăriei, timpul trece în zbor.
PS Dacă Mama ar fi ținut un Jurnal, acum l-aș fi deschis. :i de unde e ea, ar zâmbi. Dacă or fi zâmbete pe acolo…
