Cel mai frumos cadou primit de ziua mea a fost…
În ciuda părerii generale, părinții sunt și ei oameni. Sigur, nu întotdeauna. Uneori, de exemplu, tata e un fel de canapea uriașă din pluș pe care te tolănești și o așezi cum îți e mai bine, sub cap sau sub picioare. Alteori, mama e un copil care poate juca Bâza ore întregi ca apoi să sară fericită că e momentul de un ”Fazan în 3”. Spre deosebire de măgărușul Olel, care pare potrivit doar confidențelor, dormitului sau bușitului de tavan, tata prezintă avantajul că te poate duce dintr-o cameră în alta și înapoi așezat în patru labe și nechezând la fiecare prag. Surprinzător, mama are, seară de seară, chef să coloreze, are mereu, ca un făcut, exact aceleași teme ca tine…
Cum spuneam, părinții sunt jucării aproape perfecte, dar sunt și ei oameni.
Vineri, eu și Silvana am avut brusc revelația asta și ne-am luat lumea-n cap. Cât ai spune ”Ia uite ce bine se înțeleg fetele cu bunicii!”, noi doi am plecat într-o scurtă vacanță, cadoul pentru ziua mea. Fac o scurtă paranteză și vă spun – bazându-mă pe discreția voastră- că n-am prea înțeles de ce din ”cadoul meu” s-au înfruptat două persoane, pentru că eu nu-mi amintesc să fi purtat vreodată cerceii, inelele sau rochițele primite de nevastă-mea când e ziua ei. Ok, trec peste.
Fetele erau cam bosumflate, dar ne așteptam la asta, pentru că e greu, la 4 și 8 ani, să înțelegi de ce canapeaua pleacă de nebună în lume și cum de mama nu mai e interesată de ”temele noastre” la comunicare sau matematică. Deși aflați pe meleaguri castiliene, am rezolvat problema foarte balcanic, încă de la primul telefon dat acasă, promițând multe daruri la întoarcere.
Sâmbătă seară, mergeam pe pietrele unei străduțe întortocheate, chiar pe lângă Mănăstirea San Dominic, din Toledo. M-am oprit și m-am gândit că între mine și o fărâmă din moaștele Sfintei Lucia sunt fumul de țigară, aerul rece cules de râul Tajo din stânci, un zid de piatră și o pictură de El Greco.
Ziua care tocmai trecea mă apăsa, dar nu mă înduram să merg la hotel, să pun capul pe pernă și să o las să plece. Fără să suflu în lumânări, parcă ziua mea împlinise dorințe ascunse, trăite doar cu visul când citeam cărțile copilăriei sau strângeam temător mâna iubitei în săli de cinema. Mă adăpostisem de ploaie lângă Cidul mereu călare. Am călcat nisipul dintr-o arenă de corida. Am pășit într-un beci mânjit pe veci de exorcizări și ritualuri oculte. Am văzut mantii de templieri fluturând și m-am jucat cu paloșele lor. Ce-mi păsa că un chinez încerca să mi le vândă sau că tot aurul din lume nu ar fi fost de ajuns să umple miliardele de broderii damaschino – ”originale, cu fir de aur pur” – care ți se oferă la prețuri de nimic în sute de magazinașe, chioșcuri și tarabe!
Doi bani nu făcea realitatea! În telefon încărcasem ”Fiesta” de Hemingway și aveam de gând să adorm recitind din ea.
Atunci mi-a vibrat telefonul. M-am gândit că e vreun prieten întârziat care mă sună să mă felicite, dar am văzut lucind un nume de femeie. Nu e un nume foarte lung, dar eu îi spun și mai pe scurt: Soacră-mea!
Vraja s-a rupt. Taurul cu bandolierele înfipte-n cocoașă s-a tupilat în crăpăturile dintre dale. Cidul s-a tras după un colț de clădire, pândind un moment prielnic să dispară complet, în timp ce, de-a valma, templieri mustăcioși, picadores cu tot cu cai, matadori înfoiați, hermandades cu topoare grele, călugări încinși cu sfoară, toți goneau cât mai departe, lovindu-se de zidurile prea apropiate ca să crezi că între ele e o stradă!
Vorbisem cu bunicii mai devreme și nu știam ce s-a întâmplat acasă de sună:
-Da, sărut mâna!
În receptor o auzeam pe mama Silvanei, dar nu înțelegeam ce spune. Lângă ea era zarvă, dar distingeam vocea Sofiei care striga: ”Dă-mi-l pe Tati!”
-Ce e , Sof, ce s-a întâmplat?
Cu vocea încărcată de lacrimi, mi-a strigat:
-Tati, voi vă mai întoarceți?
-Sigur, venim în câteva zile.
-Sigur?
Atunci am înțeles și parcă am văzut secvența de acasă.
-Da, tată, dar ce ți-a venit, Sof, de mă întrebi așa ceva? Cum să nu venim înapoi acasă?
Vorbeam singur, dar o altă voce a preluat apelul.
-Tati, eu sunt.
-Da, Alecsia, ce e acolo?
-Nimic, Sofia a visat că nu mai veniți și a început să plângă. Dar acum totul e sub control! Rezolvam și singură, dar Buni a zis să vă sunăm.
-Bine, fetiță, hai fugi și tu să te culci.
-Tati?
-Da, Alecsia.
-Să nu uiți de cadou.
-Cum să uit? L-am și luat, dar e surpriză, hai, noapte bună.
Acum chiar că vorbeam singur. Telefonul se oprise, dar și străzile din Toledo se goliseră de basme. Eram înconjurat doar de pietre tăcute și reci. Basmele erau la mii de kilometri, departe, într-un loc din care tocmai ce fugisem și de care mi se făcuse brusc dor.
În ciuda părerii generale, părinții sunt și ei oameni.
