Author Archives: Alecu Racoviceanu

Ați trimis sau ați primit în ultimii ani vreo vedere din vacanță? Eu nu. Deși recunosc faptul că mi-aș fi dorit să primesc și, de câteva ori, privind standul de cărți poștale din holul vreunui hotel dintr-o zonă mai acătării, m-am gândit că ar fi frumos să trimit cuiva o imagine și câteva rânduri. În cele mai multe cazuri era vorba de persoane pe care le știam nădușite pe drumul de acasă spre serviciu și mă gândeam că o imagine din vacanța altora le va prinde la fel de bine ca un fular înfășurat de două ori în jurul gâtului.
Nu am făcut-o, probabil că dintr-un amestec de comoditate, frică de ridicol sau chiar un strop de rușine că mesajul meu ar fi putut să fie citit de poștași cu picioarele umflate de mers sau de funcționare nervoase din naștere. Nu că aș crede că mesajele celelalte nu sunt citite și de alții, în afara adresanților…
Totuși, vederile, cărțile poștale aveau farmecul lor. Scrisul de mână, semnătura, chiar și alegerea timbrului erau lucruri la fel de importante ca și alegerea imaginii din standurile care, pe vremuri, erau mari cât o vitrină de magazin.
Căciulata, Venus, Băile Herculane, Cap Aurora, Cozia, Bran, câte destinații erau tot atâtea colecții de vederi umpleau holurile hotelurilor sau magazinele de suveniruri. Unele cu poze mai elaborate, altele mai rudimentare, moda vremii profita de faptul că abia de vedeai vreun turist cu aparatul de fotografiat atârnat de gât. Cei mai mulți apelau pentru poze de vacanță la pozarii din parcuri sau de pe plajă, celebrii ”Vacanța fără poze e ca curtea fără roze!” Dacă îți făceai singur fotografiile trebuia după aia să umbli pe la ”Studio foto-developări”, asta dacă nu te numărai printre cei foarte puțini care aveau acasă o ”cameră obscură” și toate ustensilele necesare.
Într-un fel cărțile poștale sunt bunicile postărilor de azi de pe rețelele de socializare. Acum aproape 30 de ani, prindeai prin sindicat bilete la Mangalia doar extra-sezon, te ploua de se dizolva în butelcă uleiul de plajă, dar alegeai o vedere cu valurile care se sfărâmă-n dig și apoi urcă-n cer pe scara din raze de soare și te scoteai, măcar în fața rudelor și prietenilor.
Tu mâncai la ”împinge-tava”, pe fugă, că ”se termina seria” ( ei bine da, la hoteluri masa era la ore fixe și, pentru că erau prea mulți turiști, se mânca pe serii) dar cumpărai o ilustrată cu faleza din Constanța plină de lumini, scriai pe spate ”Vă pupăm de pe însoritul Litoral!” și te asigurai de înjurăturile colegilor programați cu vacanțele în septembrie, că, deh, nu au copii. Mucegăiai de frig în cameră la Călimănești, cu mirosul de la cantină zgâriind la geamul tău, dar cumpărai o vedere de la Cozia și le scriai celor de acasă: ”Doar voi lipsiți pentru ca această vacanță să fie perfectă!”
E ca și acum, cu postările din concediu pe Facebook, doar că trebuia să pui mâna să scrii, iar de fotografie se ocupa statul. Ești la all inclusive la bulgari, pui o poză cu soarele scufundându-se în mare și tastezi: ”Eu și marea…” Cui îi pasă că în spatele tău sunt 15.000 de turiști care ascund două sandvișuri cu ce n-au mai putut mânca din farfuria de la cină! (mai mult…)

Duminică, 16 iulie, ora 7.08. În casă nu se mai aude decât cum nervii mei se bat cu niște pitici pentru cele mai bun loc de pe creier. Piticii par să fie în superioritate numerică. Tocați, obosiți, nervii cedează unul câte unul. Alecsia tocmai a plecat spre Munții Apuseni, în tabără. E a patra tabără din viața ei, dar de data asta s-a petrecut ceva special.
Sofia doarme. Silvana e în ploaie, în fața blocului și se uită după autocarul care-i duce fata departe.
Ora 7.14. Pumnul strâns îmi zboară spre masă și lovește tăblia cu furie, chiar lângă un ponei roz, din pluș, care stătea tolănit, între scrumieră și cana de cafea. Mare minune că nu s-a răsturnat nimic!
Pisica Mitzu sare-n sus de pe canapea. Mă privește mirată după care se spală-n fund. Apoi se arcuiește, împingându-și coada spre tavan ca și cum vroia să-l zgârie cu vârful ei. Când a terminat tot acest ritual doar de ea înțeles, s-a uitat din nou la mine și ochii ei măriți și verzi parcă-mi vorbeau:
-Ce-ai, nebunule, de bușești așa în masă?
M-am trezit vorbind cu pisica:
-Cum ce am, măi Mitzu? Mai întrebi, tu n-ai văzut?
Mitzu n-a catadicsit să-mi răspundă, preferând să-și mai examineze o dată posteriorul. Sau poate ăsta era și el un răspuns. Am continuat să-i vorbesc.
-Ai văzut faza cu strugurelul? Dar pe cea cu Ponică?
Ca să dau greutate spuselor mele i-am arătat poneiul de pe masă. Mitzu a părut gânditoare. Ba chiar și-a udat o labă și apoi a trecut-o peste mustăți.
Mi-am dat seama că Mitzu probabil pierduse faza, așa că i-am povestit-o. Nu mă deranjează dacă trageți și voi cu ochiul la povestea mea. Încă un lucru: Da, uneori tații de fete vorbesc cu pisicile sau dau cu pumnul în masă, dar doar când sunt singuri cu un ponei de pluș.
Am intitulată povestea așa:
Povestea cu un ruj care e de fapt un strugurel, cu un ponei care e doar o păpușă și un interlocutor care, când ai mai mare nevoie de el, se spală-n fund!
În seara dinaintea plecării Alecsiei, ea și maică-sa au terminat bagajul. Credeau că au pus totul, dar eu observasem că au uitat ceva. Primul impuls a fost să strig: ”Hei, dar pe ăsta nu-l luați?” și să întind obiectul. Dar, vezi tu Mitzule, tații uneori simt nevoia să dramatizeze, să pară eroul care salvează situația în ultimul moment. Așa am făcut și eu, văzând parcă clipa de glorie când, aproape de plecare, salvez situația și scot obiectul fără de care Alecsia nu putea sta în tabără.
Dimineața nu a fost chiar cum mi-o imaginam. Ne-am trezit târziu, grație telefonului mămicii unui băiețel care pleca și el în tabără. Ne izbeam unii de alții, alergând ca 3 muște fără cap și încercam să facem cât mai puțin zgomot, ca să nu o trezim pe Sofia.
Totuși am găsit un moment, când totul părea gata, și l-am scos pe Ponică, spunând triumfător:
-Hai că-l uitai pe Poni!
Nu știți cine e Poni?

E prietenul de pluș de care Alecsia pare că nu se va despărți niciodată. Când era mai mică, îl căutam prin toată casa, pentru că uita unde l-a pus și nu putea adormi fără el. Odată am mers noaptea la grădi, deschizându-mi poarta un paznic adus special de acasă, doar pentru că nu o puteam altfel opri pe Alecsia din plâns. Cam la fel ne face acum Sof cu al său Olel, măgărușul plin de vată și poleit în albastrul viselor ei de copil. (mai mult…)

Sunt sigur că s-a bucurat când m-a văzut. Doar că n-a avut nicio reacție. Poate a zvâcnit o lăbuță sau a scuturat dintr-o ureche, dar eu n-am observat. Mai entuziastă a fost soacră-mea. Măcar a spus ”Bună” și imediat s-a ferit din calea Sofiei care venea ca o ghiulea ca să-mi explodeze-n brațe.
Dar ce pretenții să ai de la o pisicuță care din viață înțelege doar…

Da, am făcut cunoștință cu Pufoșica, mâțul care a intrat în viața fetelor de curând, în săptămânile cât ele au fost la bunici iar noi am copilărit prin prăfuitul București! Acum, când toți ne-am reunit în curtea bunicilor, depărtarea e uitată și ultimele ei fărâme sunt luate de răcoritorul vânt bucovinean, care duce spre luncă și aroma grătarului cu care ne așteptau.
Doamne, cum a fost regăsirea cu fetele după o lună în care ne-au despărțit Milcovul, Siretul, Bistrița, apa Moldovei și mai știu eu câte obstacole!
Nu am contabilizat pupicii sau îmbrățișările, le-am pierdut firul și nici n-am putut păstra măsura între cele date și cele primite!
Sofia m-a târât – da, o mogâldeață de 5 ani poate trage după ea și un munte de om! – spre tufele de zmeură și, în timp ce-mi oferea bobițe zemoase, doar puțin stoarse-ntre degete, a început să mă aducă la zi cu ce s-a mai întâmplat.
-Tati, graurii au mâncat vișinele curățate pentru compot!
Îmi amintesc momentul, deși parcă bunica ni l-a descris puțin altfel la telefon. Și nu era nici fulg de graure în povestea ei.
-Lui Pufoșica îi place să urce în pat! (mai mult…)

Părinții fără copii duc o viață de cucuvele. Redescoperă noaptea.

Tocmai ce am ieșit din joc. Toate fisele din fața mea au dispărut ca prin farmec, așa că m-am dus spre fotoliile chibiților și m-am așezat pe cel eliberat de rezerva care mi-a luat deja locul la masa de joc.
Am pierdut cu dame. Mi se întâmplă rar chestia asta. Două plus a treia, mama lor, înseamnă destul de multe dame pentru un biet jucător, dar cele trei ochioase nu au făcut decât să mă încingă ca niște excelente lapdancers, să mă facă să arunc cu jetoanele pe masă, lăsându-mă apoi să mă uit în gol, după ce un comesean a etalat trei ași. Când damele mele s-au întors în pachet nici măcar nu au schițat un gest de adio.
După ce mi-am pus un pahar uriaș de suc și am aprins o țigară de foi din suportul umplut permanent, cu generozitate, de gazdă, am început să pândesc dansul cărților pe plușul verde, cântărind din ochi fiecare jucător, sperând ca unul să iasă și să-mi elibereze din nou un loc.
În noaptea aia nu mă grăbea nimic. Nu conta cât de târziu aveam să mă strecor în pat, niciun ciuf auriu nu o să clatine a mustrare, spunându-mi, pe jumătate adormită, ”Tati, să nu-l trezești pe Olel!”
Am zâmbit. Într-o noapte, astă iarnă, aveam toate simțurile amorțite după ultimele mâini, dar nu am adormit până ce nu i-am cântat ceva de nani lui Olel. Ce să faci, dacă fiica ta de nici 5 ani nu are pe lume prieten mai bun decât un măgăruș din pluș albastru? Și un singur tată care-l poate legăna aproape de zori.
De unde eram vedeam cum unul dintre jucători, aflat cu spatele la mine începuse să parieze pe orice carte. Semnul aproape sigur că un loc se va elibera în curând. (mai mult…)

Multe doamne (care altfel par să mă aprecieze) m-au certat după ce au citit ultima filă din acest Jurnal. Postarea cu pricina e AICI. Cel mai mult mi s-a reproșat că m-am răzbunat pe un biet pisoi, mânat de gelozie. Am rememorat ce s-a întâmplat și, nu doar din amabilitatea care mă caracterizează, tind să le dau dreptate doamnelor care m-au abordat. Și aici nu e vorba doar de faptul că, locuind cu 3 reprezentante ale sexului frumos ( fără a mai socoti și pisica Mitzu) am exercițiu în a da dreptate sexului opus.
Fetele noastre – Alecsia, 8 ani, și Sofia, aproape 5 – sunt de ceva timp în vacanță la bunici, storcând Bucovina de fiecare strop de sevă a bucuriei copilăriei. Rămași singuri în București, eu și nevastă-mea trăim fiecare clipă, amestecând sentimente contradictorii: bucurie, vinovăție, dor de fete, liniște, îngrijorare.
Din frustrare și neputință, m-am enervat când Sofia mi-a spus că au primit o pisicuță, Pufoșica, și că e ”mai drăguță” decât mine, dar nu și decât Olel, măgărușul de pluș de care e nedespărțită!
M-am răzbunat și nu am inclus în Jurnal poza Pufoșicăi! O prostie! În loc să-I mulțumesc lui Dumnezeu că măcar sunt pe locul al III-lea în topul ”drăguților” din sufletul Sofiei, m-am lăsat pradă invidiei.
Așa că acum repar o primă parte din greșeală, doamnelor, aceasta e Pufoșica:

Recunosc, la o primă privire, pare un pic mai drăguță decât mine.
Ca să-mi repar complet scăparea, am vrut să vorbesc și cu Sof. Mânat de dor și vinovăție, am format numărul soacră-mii și, în timp ce așteptam să-mi răspundă cineva, parcă vedeam următoarea scenă. Soarele arde grădina, dar în umbra foișorului, Sofia și Pufoșica sunt ascunse de vipie. Telefonul, pus și el la adăpost, sună. Sofia strigă, așa cum face întotdeauna: ”Buniiiiii, telefonul! Cine e?” Îi răspunde blând: ”E Tati. Vrei să vorbești cu el?” Și îi întinde aparatul. Iar eu aud vocea-i dulce…
Realitatea nu e tocmai pe măsura gândurilor:
-Da, bună Alecu. Ce e?
Puteam să jur că nu e Sofia.
-Sărut mâna! Ce să fie? Nu e nimic. Am vrut să vorbesc cu Sof, e pe acolo?
-Nu. Sunt la cucuvele. Când veniți să faceți curat acolo, că au umplut totul de găinați!
E felul ei de a-mi spune că puii de cucuvea din cuibul de sub streașină sunt bine, câți au mai rămas, că trei, din păcate, au murit, încercând să zboare! (mai mult…)

Părinții singuri cad uneori în romantisme ieftine.

Ah, nu se apucă să adulmece flori pe stradă, precum nemeritat uitatul tăuraș Ferdinand, din desenele vechi ale lui Walt Disney! Dar te apuci uneori că cotrobăi prin vreun folder cu poze vechi și te trezești zâmbind, alintat de dulci aduceri aminte. Poza asta, de exemplu, e făcută de Alex Mazilu, într-o superbă zi de primăvară, când noi și fetele am mișunat prin Grădina Botanică.
Acum, în miez de vară, eu și nevastă-mea, Silvana, încă mai bântuim prin București, păcălindu-ne (și mințindu-i pe toți apropiații) că mai avem multă treabă pe aici, amânând plecarea spre Bucovina. Acolo, după cum filele acestui Jurnal știu deja, sunt singurele stele de pe cerul nostru, Alecsia și Sofia.
O să întrebați: Păi, dacă ele sunt stelele de pe cerul vostru, de ce nu plecați mai repede la ele?
Să vă explic. Uneori, e bun la ceva și un cer fără stele, să te adăpostești în întunericul deplin și să lași mintea să se odihnească. Să ridice piatra cel care n-a căzut niciodată în păcatul răsuflării ușurate dacă o clipă copii s-au îndepărtat. Sigur, dacă-i știi bine și, acum vorbind serios, unde poate fi mai bine decât în curtea cu povești a bunicilor!
Un prieten îmi spunea odată că el și nevastă-sa dau în mintea copiilor tocmai când le pleacă de acasă copiii. ”Cum adică?”, l-am întrebat intrigat. ”Păi, ne jucăm de-a mama și de-a tata prin casă!”
Perioada asta se încheie curând, pentru că începe să lase urme. Primul astfel de semn mi l-a dat Sofia, prințesa mea de 4 ani și jumătate. (mai mult…)