Author Archives: Alecu Racoviceanu

Cred că v-am mai vorbit despre o expresie care îmi e foarte dragă: Până te-nsori îți trece! Sigur, având și varianta feminină cu ”te măriți”. Nu-mi dau seama de ce nu a apărut și varianta neutră, ca să eliminăm orice posibilă discriminare a vreunei minorități care se julește și, Doamne ferește, nefiind pomeniți în zicală, ajung la propria nuntă cu vreun genunchi zgâriat! O posibilă explicație a absenței discriminatorii o fi că, pe vremea strămoșilor noștri, neutrii nu se măritau, însurau sau poate tocmai neutrii erau cei mai atenți copii din lume și aveau mereu genunchii și coatele trandafirii.
Ceva adevăr în asta cu trecutul zgaibelor până la nuntă cred că este, că nu-mi amintesc să fi văzut vreo mireasă zgâriată pe vârful nasului că s-a băgat prea adânc în tufa de zmeură sau să-i fie jenă să-și ridice faldurile rochiei când ginerele îi smulge jartiera, pentru că are vreo zgârietură de cum s-a potrivit pietrișul pe sub bicicleta care merge cel puțin câțiva metri și cu roțile în sus.
Pornind de la zicala asta și de la ceva experiență în calmatul țipetelor ca din gură de șarpe după vreo bufnitură, sunt convins astăzi de trei lucruri: Sofia va fi în ziua nunții ei cea mai frumoasă mireasă care a călcat vreodată Pământul, că ginerele îmi va fi antipatic și că mireasa nu va avea o zgârietură sub genunchiul drept.
Am strâns vara asta o mulțime de amintiri, dar soarele din mai multe locuri s-a așezat greu între mine și tastatură și prea leneșă mi-a fost mintea ca să potrivesc în scris. De fapt, n-am vrut să irosesc muncind nici măcar o secundă din darul dumnezeiesc care e vacanța! Nici Alecsia n-a vrut, așa că acum stăm amândoi la câte un capăt de masă și scriem. Ea-și termină ”caietul de vacanță”, eu reiau Jurnalul de tătic.
Mi-am notat toate amintirile – într-un carnețel cu multe inimioare și ochi care joacă-n cușca lor transparentă de plastic, primit de la Alecsia – așa că, după ce vacanța o pleca înapoi în Franța, cu trenul pe care deja îl aștept cu nerăbdare să se întoarcă pe meleagurile noastre, le voi înghesui și pe astea în paginile Jurnalului. Am povești de tot felul, toate m-au făcut să zâmbesc. Multe-s din Bucovina, câteva din Deltă sau de la mare, am și vreo două din Sighet, unde am petrecut câteva zile de aur cardiac, dar pentru astea am nevoie de ceva liniște ca să le scriu. Liniște, nu de timp, cum ar crede unii, ca să se prescrie făcutele și nemaiauzitele trăite de părinți singuri prin Maramureș, unde am ajuns, ca în fiecare an fără copii, doar cu o mână de prieteni, evadați și ei din Paradisul Familial.
O să fie timp pentru toate amintirile astea când o trece vacanța și parcă văd și vreo două avantaje: amintirile despre vacanță au mai mult farmec în serile când ochii se închid de apăsătoare oboseală și ultima dorință înainte de a-ți așeza capul pe pernă e să visezi ceva frumos. Al doilea și cel mai mare avantaj al depănării amintirilor din vacanță la țeava caloriferului este că te face să adormi zâmbind.
Uite un vis pe care o să-l retrăiesc toamna-iarna asta și are legătură cu bătrâna zicală ”până te măriți îți trece”.
Pe la sfârșitul lunii iunie, Sofia a încercat vreo 20 de secunde să meargă pe bicicleta Alecsiei. La nici 5 ani să te urci pe bicla uneia de 8 ani e o experiență pe care un copil o uită repede – cât apuci să spui ”Până te măriți îți trece” lacrimile și țipetele au dispărut ca prin farmec – dar genunchiul o păstrează destul de mult timp. Curând aveam să aflu că nu numai genunchiul a ținut minte căzătura.
Genunchiul Sofiei părea vopsit de o julitură maronie care a însoțit-o mai toată vacanța. După cum se vede și din poza asta:

Nimeni nu a mai atenție juliturii, sau cel puțin așa am crezut până acum câteva seri când m-am trezit cu Sofia lângă mine. A crescut, așa că acum știe cum să se facă ascultată: mi-a oprit televizorul din telecomanda pe care a lăsat-o apoi să cadă pe parchet, m-a tras de mână încât falca pe care mi-o sprijineam a rămas gânditoare în aer și apoi mi-a zâmbit:
-Tati, mă auzi? (mai mult…)

Începem cu asta:

O viață întreagă de filme western nu te pregătește pentru momentul în care ești surprins de cavalcada unei herghelii de mustangi. Orice părinte a trecut prin momentul în care aproape i-a sărit din mână cafeaua pe care se pregătea să o soarbă, ascuns sub ceea ce credea că e globul impenetrabil de cristal. Liniștea ta se dovedește un neputincios castel de nisip, spulberat de un val de tropăieli care par să vină de pretutindeni.
Apoi totul e tăcere și doi ochi mari te privesc mirați cum te ștergi pe burtă de neagra licoare și cel mai dulce glas de pe pământ spune: ”Tati, ce faci? Am venit să-ți spun că te iubesc!”
Secunde bune trec până ce pulsul revine la normal și poți îngăima: ”Și eu te iubesc, prințesa mea!” Dar de cele mai multe ori e tardiv și valul tropăitor se îndepărtează deja, ducându-se să se răstoarne peste liniștea altui loc.
De oricâte ori ai văzut în copilărie filmul ”Parisul vesel” și ai lălăit, spre disperarea părinților și a vecinilor, ”Everybody Want’s to Be a Cat”, nimic nu te pregătește pentru dimineața de după noaptea în care ai lăsat în curte doar un pisoi, Pufoșica noastră galbenă-albă, și dimineață găsești patru!
Nu dai peste ele oricum, ci e un ritual aparte pentru o asemenea descoperire. Ești ascuns pe undeva cu o cafea în mână, încercând să-ți revii după o noapte în care ai visat că dormi pe un așternut de pisici care toate miorlăie, hârâie sau dărâmă oale prin șopron. Realitatea îți va arăta că nu a fost un vis. (mai mult…)

Povestea asta este despre Alecsia și cum, la numai 8 ani, vede relația dintre mine și maică-sa într-o aură împrumutată din basmele copilăriei. Sau poate că ochii de copil văd adevăruri pe care noi adulții nu le mai observăm.
Într-o seară de august, opt adulți degustam răcoarea mătăsoasă care face Bucovina să difere de restul lumii. Pe masă erau mâncărurile noastre, băutura noastră, locul răsuna de muzica noastră. Atâta doar că noi eram cu Sofia și Alecsia. Evident, copiii nu gustau mai nimic din ce era ”al nostru”, al adulților.
După ce au stors din locul de joacă cam tot ce se putea, după ce au scurs în eter ultimele picături de energie din bateriile telefonului și tabletei, micuțele s-au așezat lângă noi și au început să ne privească stăruitor.
Dar cine avea timp de ele! Noi, domnii, eram adânciți în ceva politică, doamnele vorbeau de ale lor – sincer, cred că ne cam tocau pe noi – și timpul se scurgea în defavoarea imaginii noastre în ochii fetelor.
La un moment dat o pereche s-a ridicat să danseze. O baladă folk se îmbina perfect cu noaptea care pusese stăpânire pe tot locul.
A doua pereche s-a ridicat. Apoi a treia. Rămăsesem doar eu într-un capăt de masă, savurând o țigară, și Silvana în celălalt capăt, cotrobăind în telefon, probabil înainte de a-l da pe mâna fetelor care trădau multă nerăbdare.
Cred că melodia era la a doua strofă când Alecsia s-a ridicat de lângă maică-sa și a venit spre mine. Am ridicat telefonul meu, bănuind că urma să mi-l ceară ca să-l folosească drept plici pentru enervantele muște ale plictiselii.
Opresc aici firul poveștii, pentru că melodia îmi amintește de o altă întâmplare.
Fix acum 9 ani, pe 7 august, eram pe drumul de munte care șerpuiește prin pădure spre Sihla. Era sărbătoarea Sfintei Teodora și locul era un furnicar de oameni. Urcam și poate din cauza asta eu și prietenul meu eram mult în urma doamnelor noastre care grăbiseră mult pasul, pentru a prinde măcar ceva din hram. Hramul, însă îl pierdusem deja, pentru că am plecat de acasă destul de târziu. Povestea care urmează este diluată cu vreo două-trei figuri de stil, are și mult subiectivism și e presărată cu mai toate nuanțele căpătate de-a lungul timpului, prin repetarea pe la diverse mese. Dar are farmec, farmecul miezului de adevăr.
Știți cum e când patru adulți sunt în vacanță? Femeile au o mie de planuri, vor să vadă mii de locuri simultan, dar soții se dovedesc adevărate pietre de moară.
De cu seară făcuseră planul. Pe soția prietenului meu o cheamă Teodora și musai pe 7 august trebuia să ajungem la Sihla. Aveam ceva drum, așa că au decis că vom pleca cât mai devreme. Plus că Silvana era însărcinată și nu vroia să o prindă vipia cea mare a prânzului pe drum, ci undeva la umbra muntelui.
Silvana o purta în pântec pe Alecsia, dar atunci abia de știam că va fi o fetiță, darămite să-i mai știm și numele. La ”Alecsia” ne gândisem, amestec de mândrie legată de porecla mea, Alecu, devenită pentru mine un al doilea prenume și de smerenie în fața sfântului care învinge prin puterea cuvântului, Alexandru, dar nu era ceva ”bătut în cuie”.
În dimineața plecării, cafeaua s-a dovedit mai bună ca de obicei și s-a cerut mai îndelung savurată. S-a legat și o discuție destul de lungă și a fost musai să stăm lângă un cd-player ca să ascultăm ceva muzică, așa că am plecat târziu.
La Sihla, la poala muntelui am văzut cum valul de creștini deja cobora, după ce se terminaseră hramul și liturghia.
Doamnele au luat-o iute la deal, sperând să mai prinde ceva sfințenie, iar noi am rămas la urmă, mulțumindu-ne cu dramul de lumină ce se revărsa din ochii pelerinilor.
Dar urcușul de voie avea să ne fie întrerupt și apoi deturnat definitiv.
Treceam urcând prin mulțimea care cobora când am auzit un strigăt: ”El e!” Ne-am oprit, uitându-ne în jur, doar-doar om vedea cine e el și ce caută el în creierii munților.
Ne-am trezit înconjurați de pelerini, mai ales de pelerine, dacă ăsta o fi termenul corect pentru smeritele călătoare. Toate râdeau, vociferau, cântau și se împingeau una pe alta pentru a ajunge să pună mâna pe prietenul meu.
I-au cerut autografe și omul a scos din geantă un marker și a început a semna pe unde apuca, pe acatiste sau tropare, pe năframele cu care tinerele își ascunseseră părul mătăsos pe timpul slujbei sau chiar pe bluzele înflorate ale doritoarelor.
Pe mine mulțimea mă dăduse deoparte, nu prezentam interes pentru nimeni. Și atunci – Doamne iartă-mă, știu că n-a fost creștinesc gestul meu! – m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Vezi, băi, Alexandre, cu ochelarii ăștia noi semeni cu Ducu Bertzi!
Imediat s-a lăsat liniștea, de parcă un popă nevăzut anunțase că urma să citească din Sfânta Evanghelie. Femeile se uitau ba la lucrurile semnate ba la prietenul meu, iar acesta rămăsese mut, atât de mirat de lovitura venită dinspre mine că nu mai avea putere să reacționeze. Ținea încă basmaua unei muieri în mână.
Femeia și-a tras bucata de pânză și am știut că va izbucni scandalul. El ar fi vrut să spună ceva, să protesteze, dar mi-am dat seama că nimic nu mai pute opri furtuna! L-am tras pe prieten de mânecă și–am spus:
-Hai că se împute treaba! (mai mult…)

-Tati, cum ajung fluturii în stomac?
Întrebarea asta a curmat o vrajă care începuse cu doar câteva minute în urmă. Sincer, vraja era deja într-un proces avansat de disoluție, dar asta i-a fost lovitura fatală.
La 8 ani, în mintea Alecsiei se împletesc multe realități, ceva fărâme din basme și multe, multe necunoscute. Ca orice tată de fată, nu mă dau în vânt după deslușirea cât mai grabnică a tuturor tainelor, dar nici nu îmi propun să o închid într-colivie cu gratiile din oțelul naivității.
Într-o după-amiază de vară, când o boare de vânt se pregătea să răcorească Bucovina, stăteam la umbră, cu Alecsia culcată în poala mea. Mâna mi se odihnea în părul ei și, deși soarele îmi ardea piciorul scăpat de sub pătura de umbră, nu mă mișcam de frică să nu deșir cumva clipa asta vrăjită. De fapt, mâna și sufletul îmi erau atât de fericite încât piciorul era tratat cu maxim egoism.
Un fluture colorat ca un vis de copil se juca sub ochii noștri.
-Tati, ce mănâncă fluturii?
-Ăăăăă…
-Cărăbușii mănâncă flori de prun. Gândacii mănâncă frunzele de regina nopții. Graurii fură vișine. Dar fluturii ce mănâncă?
Uneori mă gândesc că poate copiii au nevoie doar de un motor de căutare pe net în loc de tată. Norocul meu a fost că nu a așteptat răspunsul meu.
-Eu cred că mănâncă iubire.
Simțeam că pielea de pe picior mi se transformă într-o crustă de friptură, dar acum chiar că nu aș mai mișcat.
-Cu iubire, cum așa?
-Tati, mă dezamăgești!
Uneori fata asta reușește să-mi amintească destul de strident de maică-sa.
-Tati, nu ai auzit pe nimeni spunând ”am fluturi în stomac”?
-Ba da, dar ia spune-mi ce înseamnă asta?
-Că iubești.
Friptura de picior începea să se ardă, dar discuția devenise mult prea interesantă.
-Pe bune? O să simți și tu cândva senzația asta.
-Ah, păi o simt deja. Am fluturi în stomac!
Dacă era de berbec, friptura tocmai mai trebuia unsă cu sos sau scoasă urgent din cuptor, dar fiind de picior de tată, mai putea sta în vâlvătaie. Oricum, curiozitatea mă ardea mai tare decât soarele.
-Și pe cine iubești tu de ai fluturi în stomac?
Mai bine mișcam piciorul decât să pun întrebarea asta. Alecsia s-a ridicat în fund și m-a privit cu reproș.
-Tati, nu știi că nu e frumos să pui întrebări din astea? (mai mult…)

De data asta trebuie să fiu foarte atent la ce scriu. Nu știu de ce am impresia că mă urmărește cineva…

În fine, poate e doar o impresie. Hai să notez în jurnal povestea înjumătățirii florilor de regina nopții. Într-o după-amiază…
Dacă aș fi fost poet și o vedeam pe Sofia cum o zbughește cu trotineta printre un rând de trandafiri și unul de gherghine aș fi recitat:
”O floare roz s-a rupt din buchet și în fuga ei a împărțit lumea în bulgării însângerați și talere din aur.”
Dar, nefiind poet, mă mărginesc să urlu din toți bojocii:
-Sofia, ai grijă să nu rupi florile!
Nu știu dacă ea m-a auzit, dar florile parcă s-au retras din drumul ei, deși tulpinile se plecaseră periculos deasupra aleii, împovărate de culoare, dulceață și parfum.
O tufă de regina nopții, însă, probabil având toate florile adormite că doar nu venise încă asfințitul, n-a apucat să se tragă din calea trotinetei. Sau poate o înlemnise strigătul de luptă care însoțea atacul devastator: Yupiii, Tatii uită-te ce vitezăăăă am!
Cert e că până să spui ”Vai de fundul nostru dacă ne prinde Buni!”, o ramură plină de flori s-a storcit de asfalt și a vărsat pe ciment sevă și parfum muribund.
Dacă aș fi fost magician și vedeam jumătatea de tufă aplatizată pe ciment aș fi atins-o cu bagheta mea magică și o făceam la loc. Dar așa nu am putut decât să merg la ea, să o ridic de jos și să o privesc. Sofia se îndepărtase chiuind, probabil neavând habar că rupsese floarea. Sau nu-i păsa. Oricum, la nici 5 ani ce știe ea despre moarte sau despre viață?
Cu ramura ruptă-n mână mă uitam după Sof și mă gândeam că poate așa e frumos, începutul vieții să fie un Yupiii nepăsător, având tot restul vieții în față ca să spună ”A fost odată ca niciodată”.
Chiar atunci pe aleea dintre flori a apărut soacră-mea. Deseori lasă treburile și vine aici. Fiecare floare din grădină e fie pusă de ea fie pusă de vreunul dintre noi, dar la indicațiile ei cât mai precise.
Dacă soacră-mea era poetă și mă vedea cu jumătate din tufa ei de regina nopții în mână ar fi recitat:
”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus, să-și reverse în Univers ultimul parfum, poate că ea, biată plantă săracă cu duhul, nu știe că a murit și se va usca la pieptul meu, fericită că și-a împlinit încă o dată menirea dumnezeiască.”
Nu auzeam ce spune, dar, așa de departe, nu părea că recită vreo odă. Ba chiar părea nervoasă.
Dacă soacră-mea era sculptor nu putea să îi iasă o statuie mai reușită decât cum înlemnisem eu cu ramura amputată. (mai mult…)

Telefonul mă fluieră golănește și întorc ochii spre el. O inimioară mov înfășurată cu o fundă roșie apare pe ecran. Numărul nu e în memorie, dar îl știu. Primul gând e să scot previzualizările. Al doilea e că s-ar putea să fie prea târziu!
Iau telefonul de pe masă și îl feresc de nevastă-mea, care e la nici doi pași, dar cu căștile înfundate în urechi. ”Din capul” ei se aud voci care se ceartă și-mi dau seama că-și urmărește serialul.
Tastez ”Bubu” și trimit. Pun telefonul la loc. Silvana nu a observat nimic. Am apucat și să-l pun pe vibrații.
După câteva secunde vine alt mesaj. O fotografie cu un curcubeu care se scurge din cerul atât de înnorat în ultimele zile și pare că se rupe în gardul curții bunicilor.
Când aparatul a sclipit, Silvana tocmai se apleca să-și ia ceva.
-Ai început iar?
Nicio femeie din lume nu e în stare să discute despre mesajele din telefonul bărbatului fără a scăpa și o picătură de reproș în idei!
-Ce să încep?
Mi s-a părut un lucru inteligent să iau telefonul din raza ei de acțiune. Nu am fost destul de rapid. A văzut mesajul.
-Un curcubeu! Nici măcar nu e clară poza, parcă e făcută pe furiș. Zău, Alecu!

Felul în care a descris bucățica de curcubeu nu avea nici măcar un strop de ”inclusiv și deschis”. Taman atunci telefonul meu a pârâit din nou.
-Cine îți trimite inimioare la ora asta? (mai mult…)