Author Archives: Alecu Racoviceanu

Nu reușesc să-mi las barbă. Părul de pe față crește, acoperă pielea ca o blană alb-cândva-neagră, dar la un moment dat se lovește de un zid și dispare ca prin minune!
Nici vorbă să ajung la o barbă popească, ”lumberească” sau măcar de aia ”vai ce săptămână grea am avut”, toate îmi sunt interzise de un destin amar!
Prima zi de nebărbierit trece aproape neobservată de cei din jur. Eu când mă bărbieresc dau cu lama de la ceafă până la mărul lui Adam. Pe ”drumul mai lung” de la ceafă la beregată, cel peste creștet, ocolesc doar sprâncenele, așa că o zi de lăsat lama să se odihnească se vede din orice punct al casei.
Primul lucru pe care îl observ în jurul meu e o ușoară reticență la fetele din casă în a mă pupa pe obraz, dar un bărbat e obișnuit să reziste la orice pedeapsă.
Poate fiind cea mai mică din casă, Sofia e prima care se trage când vreau s-o smotocesc și spune: ”Tati, mă zgârii!”
De fapt, dacă ar fi să contabilizeze reacțiile în funcție de lungimea părului meu de pe față, după prima zi lucrurile ar sta cam așa:
Sofia, 5 ani: ”Tati, mă zgârii!”
Alecsia, 8 ani: ”Tati, mâine nu-mi mai pune prună la pachet. Vreau caise confiate.”
Silvana (nu spun vârsta, ca să nu mă fac eu de râs): ”Ai luat pâine?”
Pisica Mitzu a stat la mine în brațe un sfert de film.
Soacră-mea nu a răspuns la telefon.
Am mai așteptat o zi. Un voal de șmirghel îmi acoperă capul, dar știu că nu mai e mult și va fi moale și mătăsos. Însă reacțiile fetelor din a doua zi nu păreau încurajatoare.
Sofia: ”Tati, mă zgârii!”
Alecsia: ”Tati, de ce mi-ai pus caise? Mâine vreau măr!”
Silvana: ”Iar ai luat pâine?”
Mitzu, probabil pentru că încep să semăn cu ea, a stat cu mine până spre sfârșitul filmului.
Pe soacră-mea nu am mai sunat-o, dar nici ea nu a sunat.
A treia zi, mă mângâiam singur pe creștet și mă gândeam că mult a fost, puțin mai este și barba mea va intra definitiv în peisajul casei. Tocmai atunci, Sofia a zis din nou: ”Tati, mă zgârii!”
M-am mângâiat din nou pe față – observați de câte ori se mângâie singur un bărbat cu barbă? – și nu mi s-a părut că e atât de aspră încât să nu stai la un biet pupic, dar, în fine, cine le înțelege pe fete?
Alecsia: ”Tati, mai avem prune?” (mai mult…)

Când m-a întrebat fiică-mea dacă trăiam când a apărut Matrix, mi-am dat seama că timpul trece implacabil, precum mâncarea prin intestin. Rezultatul, în ambele cazuri, e știut de toată lumea. Și foarte asemănător ca valoare și miros.
Știi că a trecut timpul nu pentru că fata stă lângă tine pe canapea și butonează pe telefonul ei mobil și nici pentru că un film care ei îi pare istorie tu l-ai văzut după primul divorț.
Cred că îți dai seama că ”ți-a trecut vremea” când ești depășit de situații, când întrebările sau problemele ridicate de copiii tăi te silesc să renunți la bucăți din piedestalul pe care e statuia ta de ”cel mai tare Tati din lume”. Sofia și Alecsia mă lasă de la o zi la alta fără soclu și, dacă nu găsesc rapid soluții, îmi e teamă că se duce și statuia pe apa sâmbetei.
Nici nu mai știu care întrebare de-a fetelor m-a lovit ”la soclu” mai tare. Poate a fost asta cu Matrix.
Sau poate cea mai dură a fost cea primită, ”sub centură”, de la Sofia, într-o după-amiază bucovineană, când amândoi ne ascundeam de soare sub crengile unui prun. Sofia ”trebăluia” pe tabletă și părea că nu-mi dă mai multă atenție decât buburuzei care căuta și ea o frunză de trifoi sub care să se așeze, ferită de păsări și raze.
Trebuie să vă spun că după ce a descoperit tableta – adică puțin după mersul în două picioare – Sofia are perioade când nu o lasă din mână și perioade când uită de ea. Spre sfârșitul acestei veri, mezina noastră a fost în faza ”tableto-dependenței”. Nu s-a dezlipit de ea nici în largul mării:

Fix în acel moment de vacanță bucovineană, tableta era o binecuvântare. Nu avea timp de mine și așa puteam să-mi văd liniștit de siestă, fără să mă trimită nimeni după apă rece, înghețată sau căpșuni cu zahăr.
Încă de când avea Alecsia 4-5 ani, am învățat că tati e un accesoriu bun când te joci pe tabletă. (mai mult…)

Cred că dacă vreodată mă voi reapuca de băutură va fi într-o zi de 27 octombrie. Poate va fi ca acum, soare cu dinți de răcoare, sau poate va ploua cu găleata. Voi merge printre castanele căzute pe asfalt și pe una dintre ele, cea mai dolofană o voi lovi cu vârful cizmei de cowboy. O voi urmări zburând spre nicăieri și apoi îmi voi continua drumul, strivind frunze moarte.
Cred că dacă vreodată mă voi reapuca de băutură voi alege o cârciumioară din Obor, cu parfum de pastramă și bule de acid din tulburelul de căpșunică.
Am să caut un loc ascuns între panourile de stuf uscat, undeva mai retras unde ”șaraimanul” se aude în surdină, acoperit de vocile bețivanilor care strigă unii la alții prin cortina groasă a aburilor de alcool. Odată așezat la masă îmi voi scoate din buzunar partenerul de băutură.

Oborenii mei sunt oameni obișnuiți de ani buni cu nebuni de tot felul, veniți din toate colțurile țării să-și caute aici norocul, așa că nu cred că vor spune ceva dacă mă vor vedea că așez în fața mea un măgăruș de pluș.
Probabil că bătrânul Olel va fi jigărit, cu culorile spălăcite și Dumnezeu știe dacă va mai avea funda roșie din coadă. Dar eu îl voi privi cu drag.
Între noi va fi un fund de lemn pe care-și lasă seva o bucată de pastramă de oaie, cu un fir de grăsime arsă de foc. O voi tăia pe un pat de cimbru cu un strop de unt și înainte de a o condamna la cunoștința cu măselele mele o să o înmoi și în puțină sare, doar așa cât să pară tulburelul și mai dulce decât l-a lăsat natura.
Dacă o fi ca vreodată să mă reapuc de băutură, o să pun un strop de copil de vin și în paharul măgărușului. Voi ciocni cu el.
-Să ne trăiască fata!
Dacă tot o să ajung să cinstesc un pahar cu un măgăruș, fie el și de pluș, probabil că asta ar fi pentru că el are timp de pierdut cu mine. Adică nu are de gonit coșmaruri în timp ce stă în brațele unei fetițe care doarme. Nu pupă lovituri în fluierul piciorului sau nu ascultă la urechile-i clăpăuge păsurile prințesei care l-a ales, încă de când a făcut ochi, drept cel mai drag prieten, confident, jucărie… și cine știe câte alte misiuni o mai avea neobositul Olel.
Dacă ajunge Olel să bea cu mine înseamnă că Sofia a crescut și nu mai are nevoie de el. Se descurcă singură.
Și dacă e așa pot bea și eu un pahar de tulburel de căpșunică, îndulcit de sarea din pastramă.
Până atunci mai e, abia de 5 ori am închinat pe 27 octombrie un pahar de must și am spus în sinea mea:
-La mulți ani, unul dintre cei trei sori ai mei!
PS Ai văzut, Silvana, 3 nu 2!

E clar că reprezentările lui Dumnezeu ca bărbat au și un sâmbure de adevăr, pentru că altfel nu se explică faptul că orice mascul aude măcar odată-n viață expresia:
-Mâine plec la mama. Cu copiii!
Sigur, din melodii, poeme, teatru sau film, v-ați obișnuit cu bărbatul care cade pradă disperării după ce aude aceste cuvinte, amenință că-și ia viața, se agață de trena doamnei sau se târâie în urma ei, înmuind podeaua cu șiroaie de lacrimi. Doamnelor, aceste secvențe sunt rodul îndelungilor exerciții pentru a vă fi pe plac. De fapt, orice bărbat știe că e esențial ca la auzul vorbelor respective trebuie să se comporte exact cum speră femeia de lângă el. Motivul e simplu: altfel ea se răzgândește și nu mai pleacă!
De aceea când eu am auzit anunțul sec și fără drept de negociere, am lăsat să curgă câteva secunde, apoi am abandonat telefonul pe care ”cetuiam” cu băieții și am spus.
-Cum vrei…
Punctele de suspensie le-am ”rostit” din privire. Am lăsat apoi privirea să coboare, trăgând fruntea după ea, tot mai jos, tot mai jos, până ce a părut că durerea mă încovoaie.
Exercițiul masculin de generații a aruncat cu timpul deoparte reacțiile exagerate. Acum poate că era timpul de un leșin sau să pun mâna pe spadă, dar reacțiile trebuie adaptate la vremuri, chiar dacă femeia care te anunță că ia copiii și pleacă a avut mereu același ton, din preistorie până acum.
-Da, iau fetele și plec la mama. (mai mult…)

Sâmbătă mă uitam cu Alecsia la ”Schimb de mame” și ne-a venit o idee. Sofia și Silvana erau plecate, iar noi rămăsesem singuri acasă. De obicei ăsta e momentul când îți vin ideile. Mai ales că, lipsind din peisaj orice persoană capabilă să te contrazică, ideile par și realizabile.
Alecsia se cam ciondănise cu maică-sa și au ajuns și la pedepse. Micuța de 8 ani nu avea tot weekendul acces la telefonul mobil, iar maică-sa fusese pedepsită de fiică să meargă în vizită doar cu Sofia: ”Să vezi și tu, Mami, cum e să ai grijă de Sof!”

Această ultimă afirmație i-a atras Alecsiei un supliment de pedeapsă, ”Fără desene până luni!” Nu am apucat să intervin, deși eram direct interesat în rejudecarea cauzei, pentru că Silvana a ieșit val-vârtej din casă, urmată de Sofia care afișa aerul superior al curtezanei care e de partea norocoasă a trenei reginei-mamă.
Care era interesul meu în pedeapsa Alecsiei? Simplu, când e pedepsită astfel, Alecsia se proțăpește pe canapeaua din sufragerie și decretează: ”Mă uit la ce se uită Tati!” Din acel moment devin un deget fără minte proprie care doar apasă butoanele telecomenzii.
Dacă dau pe un film, aud o voce speriată lângă mine: ”Tati, omul ăla mai trăiește dacă i-a tăiat capul?” Pun pe știri, Alecsia mărește ochii și cere lămuriri: ”Cine e Robor ăsta și de ce îl urăsc toți?” Într-un final cedez și mă prefac interesat de desene animate! (mai mult…)

Săptămâna viitoare, Sofia face 5 ani! Și eu, în loc să notez în Jurnal fiecare secundă minunată pe care mi-o dă Dumnezeu, m-am lenevit de nu se poate și am lăsat păianjenii să se așeze pe tastatură, preferând doar să trăiesc, neînțelegând că, după ce fetele cresc, recititul acestor pagini îmi va provoca multă bucurie… Așa că, mai îndes o amintire în desaga fără fund a eterului.

Vinerea trecută, după ce am luat-o pe Sof de la grădi, ne plimbam pe stradă. Sunt ”momentele noastre” în care sporovăim, cumpărăm o jucărie și un covrig cu mac, negociind dur cine să ronțăie partea sărată. Nu știu cum se face, dar mereu pierd disputa asta!
Sofia adoră momentele astea, le descrie cu ochii măriți de plăcere: ”eu cu tati vorbim ca fetele”. Evident, lucrez la definiția orelor petrecute împreună cu ea. Deocamdată am obținut ca uneori să spună ”vorbim ca băieții”, dar și versiunea asta mă nemulțumește puțin.
Oricum i-ar zice Sofia, ora petrecută cu ea hălăduind pe străzile Oborului e neprețuită! Mândru ca un cocoș care are înfipte-n coadă și penele păunului, port ca pe un trofeu ghiozdănelul ei roz, plin cu lucrușoarele de spălat. În buzunarul lateral e îndesată o sirenă, adică eu știu că e o sirenă, pentru că afară iese doar o coadă roșie de pește care la fiecare pas al meu se zbate ca și cum ar fi a unui bichon care-și vede stăpânul.
Poate vă întrebați de ce țin sirena cu capu-n jos. În primul rând pentru că atunci când am vrut să o îndes în geantă, Sofia a spus că o ține ea, dar când i-am luat covrig s-a răzgândit. În al doilea rând pentru că buzunarul e mic, acoperă doar juma’ de femeie-pește. Am vrut să o pun cu capul în sus, dar m-au oprit pudoarea de modă veche și faptul că sirena își pierduse sutienul din scoici argintii. Apoi mai era și problema că partea feminină din biata creatură e fermă, din plastic, iar coada e din silicon. Dacă încerci să o ții de coadă și cu fruntea-n sus, sirena se lansează într-un dans lasciv care ușor mi-ar putea atrage oprobriul doamnelor de pe stradă care altfel par dispuse să ofere doar zâmbete unui bărbat cu geantă roz.
Nu am să înțeleg niciodată de ce un tată singur în parc sau pe stradă cu fetița lui strânge zâmbete de la toate femeile din jur. N-am să înțeleg, dar iau acest fapt ca pe o compensație binemeritată de la Dumnezeul care ne-a furat cândva cea mai prețioasă coastă!
Hai că m-am îndepărtat de subiect! Așadar mergeam țanțoș alături de Sofia, cu ghiozdănelul roz pe umăr și din el ieșea o jumătate de pește, zglobie de parcă simțea că și sufletul meu dădea din coadă de fericire că prințesa-prințeselor acceptase să împartă cu mine un covrig.
Atunci mi-am dat seama că încă de la grădiniță se țineau după noi o mămică și băiețelul ei. (mai mult…)

Îți dai seama că a trecut timpul când stai pe canapea lângă fiica ta de 8 ani și ea ridică ochii din telefon doar ca să te întrebe:
-Tati, tu trăiai când a apărut Matrix?
Te pregătești să-i dai răspunsul pe care-l merită, dar te limitezi la un ”da, acum stai cuminte că tati se uită la televizor” și te prefaci absorbit de un film vechi. Vechi, de prin 2000.
Fiindcă veni vorba de telefonul Alecsiei mi-am amintit că în ultima săptămână de vacanță, am avut o probă că timpul nu a trecut de pomană. Vreo două zile, pur și simplu nu am avut cum să stăm cu fetele. Alecsia a venit cu ideea:
-Stau eu cu Sofia!
Ca și cum problema era doar Sofia, care nu putea sta nesupravegheată la 5 ani, nu și ea care abia a făcut 8!
Nu am cedat din prima zi. Sincer, eu am fost cel care a insistat să nu le lăsăm complet nesupravegheate. Am făcut ce-am făcut cu Silvana și unul dintre noi tot a ajuns acasă. A doua zi, cu inima strânsă, am lăsat fetele singure vreo jumătate de oră. Nu am fost om până n-a sunat nevastă-mea să-mi spună că a găsit totul în regulă.
Ziua a doua! Au stat singure vreo 45 de minute. De data asta, eu am fost cel care a ajuns acasă și a dat semnalul că (UF!) totul e bine!
În aceste intervale, telefonul Alecsiei în care, la începutul verii, am pus o cartelă a fost mai util decât o bonă care știe să facă și masaj thailandez.
Dacă era după mine, aș fi vorbit tot timpul cu ele sau măcar aș fi ținut telefonul deschis și, din când în când, l-aș fi lipit de ureche și aș fi ascultat ce e acasă.
Silvana mi-a retezat-o. Că nu e bine să simtă copiii că n-avem încredere, că le transmit un sentiment de frică… în fine, vorbea ca șefu’ de la parentingu’ netului, așa că am promis că nu le voi agasa.
Și am plecat de acasă. După 5 minute eram cu telefonul în mână. Dar n-am sunat. Am mai stat vreo 5 minute. Am căutat numărul Alecsiei în contacte. Dar nici acum n-am apăsat pe liniștitorul buton verde. Am mai stat vreun minut. Noroc că-s chel că altfel albeam în minutul ăla. Nu am sunat. Am intrat pe chat și am trimis un timid ”Sunteți ok?”
În astea 9 litere, un spațiu și un semn erau cele o mie de gânduri negre pe care și le poate face un părinte într-un minut.
Răspunsul nu venea. Vedeam în partea de sus a ecranului că ”Alecsia scrie…” dar nu venea niciun mesaj. După încă o pauză a apărut din nou: ”Alecsia scrie…” și canci mesaj.
Nu am mai suportat, degetul arătător se clătina deasupra desenului cu un telefon, amenințător ca privirea unei învățătoare care citește tema chiulangiului clasei. Atunci a venit un mesaj. O poză. Am deschis-o imediat:

Am privit-o cam o secundă și am înțeles imediat două lucruri: (mai mult…)

Ce poate fi mai frumos decât ca într-o seară de după o zi agitată să te lățești pe canapea, cu două smocuri moi, calde și parfumate culcate în poala ta? Dai sonorul televizorului tot mai încet, până devine o cutie cu pete de culoare și încerci să respiri tot mai ușor, aproape deloc, de teamă să nu deranjezi construcția tămăduitoare din brațele tale. Pe cine mai interesează știrile de pe ecran? La un moment dat, Alecsia – normal, e cea mai mare, are 8 ani și știe să citească orele de pe ceas – se ridică într-o rână:
-Tati, începe Gumble!
La cei 5 ani ai ei, Sofia e mai puțin subtilă decât soru-sa:
-Tati, pune Gumble!
De ceva timp, mai exact de când am reînceput școala și grădinița – da, știu, am căpătat ticul verbal al oricărui părinte care spune ”Mâine avem școală” sau ”Of, mâine iar mergem la grădi” – fetele și-au dat seama că le place un serial care, ce chestie, începe taman la ora 22.00, când ar fi fost ora de culcare.
-Nu mai bine mergeți în cameră să vă uitați? Tot e ora de culcare.
-Și să te lăsăm singur aici? Iar?
-Cum ”iar”? Când a mai stat tati singur?
Cu o privire plină de reproș, Alecsia și Sofia au răspuns în cor?
-Ducu? Sighet? Ai uitat?

Aha, asta era. Au plecat morocănoase, iar eu am rămas zâmbind la amintirea unei secvențe petrecută exact cu o lună în urmă. Poate nu e rău să mi-o amintesc taman azi, când e ziua lui Ducu.
Eram în Bucovina, în curtea bunicilor. Cinci copii, trei bunici și patru (aproape) adulți, în total douăsprezece perechi de ochi, fără a mai socoti cele patru perechi de ochi de pisică. În fiecare vară, când eu, nevastă-mea și verii noștri plecăm în escapada spre Sighet, ajungem la momentul în care bagajele sunt în mașină și toți din curte ne privesc cu ochii mijiți a reproș.
Pupăm fiecare copil în parte și primim înapoi pupici frugali și reci. Simt o mână pe haină:
-Tati, pleci?
N-apuc să-i răspund Sofiei că se aude o voce tăioasă:
-Normal că pleacă! (mai mult…)

Vreau să-mi notez câteva gânduri după ce Alecsia a început școala – clasa a II-a! – și am bifat prezența în curtea școlii, lăsându-mă, ca un broscoi urcat pe-un brusture, înconjurat de râsete, mame elegante, culori, , învățătoare cu privire dulce-severă, flori și ghiozdane nou-nouțe.
Primul gând merge spre inerenta lacrimă de părinte care-și vede copilul tot mai departe la serbarea de început sau de sfârșit de an. Natural, așa cum toamna ia locul verii pe tarabele piețarilor, tot așa intrăm și noi, timid, în epoca lui ”Tati, părinții stau mai încolo!”
Și, ce să facem, stăm mai încolo…
De unde eram tot am auzit cum părinții și copiii au vorbit între ei, fără pauză, și la ”Deșteaptă-te, române” și la ”Tatăl nostru”, ceea ce m-a făcut să înțeleg că toate se vor duce deodată pe apa sâmbetei, lucru care, trebuie să recunoașteți, va fi mai puțin dureros decât dacă am smulge pe rând toate rădăcinile din copiii noștri. Dureroasă au ba, după mine se face o mare prostie și nu prea văd cum ne putem opune.
Al doilea lucru pe care vreau să-l notez în Jurnal – și aici revin la hotărârea mea de a recupera faptul că nu mi-am scris la timp amintirile din vacanță, lăsându-mă pradă păcatului trândăviei – e că acum câteva zile, joi sau vineri, stăteam cu Alecsia, împărțind masa din bucătărie. La un capăt eu îmi făceam de lucru, la celălalt ea, înarmată cu vreo două foi dictando și un stilou, scria un „eseu”.
Asta era ultima și, în viziunea ei, cea mai grea încercare care trebuia să încheie ”Caietul temelor de vacanță”. Cerința e cea pe care o știți: ”Cum mi-am petrecut vacanța de vară și care e cea mai frumoasă amintire?”
Pe bune dacă tema nu e grea. Dacă eu aveam de scris asta, nu știu ce aș fi ales, caii sălbatici care fac plajă la malul mării, zimbrii pregătiți să fie eliberați, cormoranii care cârâie la un pas de tine, puiul de cucuvea care și-a luat zborul spre lumea largă de sub streașina casei. Eram curios ce va alege Alecsia. Părea în impas.
-Tati, iau o pauză. (mai mult…)