Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
Cum e să te aşezi pe canapea, în faţa televizorului, şi să înceapă publicitatea, dar nu muţi, pentru că aştepţi un film? Mai sunt doar vreo două minute, tragi lângă tine o pungă de chipsuri şi vezi prima reclamă, o femeie te anunţă că e balonată, evident, cu gaze stomacale, bea un iaurt şi… Imaginile sunt atât de concludente încât ai impresia că aerele ei sunt undeva lângă tine, te bat pe umăr şi îţi spun ”Suntem noi, pârţurile, putem vedea şi noi filmul?”
Pe ecran apare apoi un picior care vizibil se împute, vineţiul de pe deget atacă unghia, dar totul se rezolvă relativ repede… Deja îţi e dor de aerele doamnei dinainte, dar nu ai timp să răsufli că o tipă, constipată, ia ceva, se închide în lift şi… iese uşurată. Cu mâna împietrită pe chipsuri îi mulţumeşti lui Dumnezeu că nu ai lift în sufragerie. Parcă evitând liftul binecuvântat de fata dinainte, o alta preferă scările rulante, dar, vai, călcâiele ei… infanteriştii după marş degajă mai multă delicateţe, dar scapă şi ea de problemă, la timp pentru că o doamnă în vârstă să ne explice drama de a avea proteză, unde se ascund firimiturile de pâine, cum clămpăne, cum chelfăie, scuipa… toate până a descoperit Corega, ”Picătura” pentru dinţi.
Pingback: Analizam reclame la cafea (XVII) | Reclame TV