Intră clătinându-se. Se propti în uşă şi privi cu ochii mijiţi până ce ochii i se obişnuiseră cu lumina slabă din interior. Băuse deja destul, dar îi mai trebuia ceva… Văzu o masă liberă şi porni spre ea. Pentru a merge drept avea nevoie de o ţintă fixă. Atenţia îi fu atrasă de un tonomat uriaş, modelul vechi, şi ghici, prin geamul murdărit de fumul ce probabil nu dispărea niciodată din bar, mecanismul ăla complicat pentru discuri de 45. Se scobi în buzunarele blugilor şi găsi două monede, nimeri greu lăcaşul prin care le strecură. După ce le auzi clinchetul, căută melodia lui favorită, dar se dezechilibră exact când să apese şi degetul s-a dus aiurea.
Aparatul scârţâi, discul se aşeză pe platan, iar melodia fu precedată de hârâitul plăcut care spunea că fusese ascultat de multe ori.
George Jones – Tennessee Whiskey
Mergea şi melodia asta. Când s-a aşezat, de la efort, simţi că lumea se învârte cu el. Chelnerul se apropiase, dar dură ceva până putu răspunde la simplul „Ce vă aduc?”.
– Whiskey. Cu două cuburi…
Chelnerul porni spre bar, târşâind nişte pantofi probabil la fel de vechi ca podeaua. Vorbi ceva cu barmanul, iar acesta căută sub tejghea şi scoase o sticlă. În timp ce vedea ca prin ceaţă cum îi prepară băutura, gura lui anticipa atingerea catifelată a băuturii. Whiskey îi amintea de vocea ei când îl săruta pe frunte şi îi ura „noapte bună”. Era catifelată ca amorţeala care te cuprinde înainte de un somn adânc, iar gustul… rău la început, dar umplând aproape instantaneu sufletul de o senzaţie de bine… categoric de asta-i amintea de senzaţia aia plăcută când te destinzi şi fiecare fibră a ta uită rahatul înghiţit o zi întreagă. Iar clinchetul cuburilor când duci paharul la gură era precum visele dulci dinspre dimineaţă, când ai convingerea că le poţi împlini pe toate. Dădu pe gât restul din pahar şi îl întinse gol spre chelner.
– Încă unul?
– Nu, dă-mi o vodcă, dar nu cu cuburi, vezi dacă nu ai o sticlă la congelator…
Zgândărind mizeria de pe jos, chelnerul se îndreptă spre bar. Se gândi că vodca seamănă cu carnea ei, tare ca un diamant, atât de frumoasă că îţi e teamă că dacă o savurezi pe îndelete cineva va profita să ţi-o ia de sub nas, aşa că o înghiţi repede şi te bucuri de ea când, din interior, te acaparează, te amorţeşte, te învinge plăcut. Paharul aburit ajunse la el. Îl dădu pe gât şi se strâmbă, parcă un diamant şlefuit i se strecurase pe gât. Izbi paharul de masă şi chelnerul tresări, ca şi cum mai erau în el fibre neobişnuite cu gesturile beţivilor din cartier. Din ochi îl întrebă dacă să-l reumple.
– Nu, acum dă-mi un gin…
– Sunteţi sigur că e bine? Nu mai aşteptă răspunsul şi se îndreptă spre bar. În ochii lui se citea că ştie că va avea de cărat încă un beţiv până la staţia de taxiuri, dar se conformă. Îl ajută pe barman, întânzându-i un pahar ud, tăvălit în zahăr.
Zahăr şi tărie amară, Doamne, aşa era viaţa cu ea, clipe minunate şi altele amare, dar… amestecul te răcorea şi te îmbăta.
Îşi reveni puţin când deja chelnerul şi barmanul îl cărau pe umeri. Îi auzea cum spuneau că s-au săturat de viaţa lor, că dacă se pişă pe el îl vor arunca-n drum şi se vor pişa şi ei pe el… Se gândi că dacă va spune ceva haios, cei doi vor vedea că nu e chiar aşa de beat. O filosofie de genul „nici o băutură nu poate şterge amintirea ei” i se păru destul de inteligentă pentru a-i convinge să nu-l arunce-n şanţ… Nu reuşi să se adune destul pentru a deschide gura până îl lăsară sprijit de un stâlp în staţia goală. Ah, dacă ar fi avut un pic de răbdare, le-ar fi explicat el cum e să-ţi revezi viaţa în trei pahare! Mama lor de chelneri şi barmani!
P.S.: Tennessee Whiskey este, printre sticlele ce se lăfăie într-un bar, simbolul durului american, aşa cum vodca e al rusului care munceşte din greu, iar ginul e soluţia ideală pentru cel care vrea să-şi dea rapid la cap, dar nu suportă tăriile… Tennesse Whiskey e, de fapt, reţeta, a şaptea din listă, patentată de Jack Daniels. Unii spun că e copiată după George Dickel, dar cine mai ştie adevărul, pierdut undeva în perioada când Vestul răsuna de nechezatul cailor şi de sunetul Colturilor 45.
În actele oficiale ale NAFTA, e singura băutură căreia nu i se stabileşte doar reţeta, ci şi zona unde poate fi fabricată, Comitatul Lincoln, din Tennessee. Sigur, în munţii de aici nu mai e nici o distilerie, dar… Denumirea oficială e acum „bourbon whiskey pur, autorizat să fie produs doar în Statul Tennessee”, iar metoda de învechire e botezată după comitat.
Una dintre cele mai bune melodii inspirate de această băutură devenită simbol este cea scrisă de Dean Dillon, culmea, pe versurile unei femei, Linda Hargrove. Cea mai strălucită interpretare i-a dat-o, în 1983, George Jones, admirator declarat al „straight bourbon whiskey”.
Pingback: Plimbare cu trasura… « lunapatrata
Pingback: Ce citesc în week-end « Teo Negură