Nu, întrebarea nu este a unui răzbunător însetat de sânge, ci nedumerirea venită din studiul a câtorva zeci de acte teroriste, din înţelegerea faptului că sintagma de „atentat sinucigaş” nu e o coincidenţă a cazurilor şocante de până acum, ci o realitate cruntă. „Eroii” Jihad mor în luptă iar ăsta e darul primit la plecare, moartea scăldată în sângele necredincioşilor. Îndoctrinarea luptătorilor pune mare accent pe trofeul ce-i aşteaptă-n Paradis, cele 99 de fecioare nefiind o simplă figură de stil. Sinuciderea la locul unui masacru are şi o componentă operativă eficientă, pus în faţa unei acuzaţii grave, teroristul prins viu poate vorbi. Morţii nu o fac niciodată.
De-a lungul timpului organizaţiile teroriste au împrumutat una de la alta metode de acţiune şi le-au experimentat sau perfecţionat. De exemplu, celebrele decapitări filmate au fost încercate întâi de rebelii ceceni pe soldaţii ruşi capturaţi. Sau loviturile simultane ale Al Qaeda au apărut pentru a nu le mai fi atribuite atentate ce nu le aparţineau. Cecenii au preluat de la arabi atentatele sinucigaşe. Ei folosesc femei pentru asta, considerate fără rol în războiul propriu zis.
Statul Islamic are într-adevăr o nouă metodă de luptă, sinuciderile ritualice, considerate eroice, sunt mai rare. Teoria lor este că au nevoie de mujahedini pentru luptele din Orient şi că un luptător trebuie să execute mai multe misiuni.
Şi atunci apar două întrebări, în afară de cea din titlu. Ce altă misiune aveau în Paris cei doi fraţi algerieni? De ce s-au declarat Al Qaeda la intrarea în redacţie şi, dacă e adevărat, de ce nu au luptat în stradă până la… a ajunge în braţele fecioarelor?
One Response to De ce mai trăiau, la 24 de ore de la atac, autorii masacrului de la Charlie Hebdo?