-Tati, mami este mai frumoasă decât fata asta!
Deși o afirmație, spusele Alecsiei așteptau o replică din partea mea. De preferat o confirmare. O contrazicere ar fi declanșat, sigur, un val de proteste. Dar nici nu poți minți copilul.
Stăteam amândoi tolăniți pe canapea și ne uitam la televizor. Sub ochii noștri își etala formele năbădăioasa Shakira. Bucăți din ea păreau să sară la fiecare zvâcnire pe ritm iar ochii mei prindeau din zbor fragmentele și le readuceau la locul lor. Mi-ar fi plăcut să le reașez cu mâna.
Dar Alecsia, la 5 ani, nu părea să dea atenție. După ce și-a dat verdictul s-a întors la scărmănat poneiul din pluș. Povarea răspunsului a rămas pe mine. Și ce povară!
Evident că primul răspuns, ca un fluierat de admirație, nu ar fi satisfăcut-o. Dar ar fi el cel adevărat? Sau, mai bine zis, adevărul e același pentru toți?
Deși nu mă caracterizează asta întotdeauna, am preferat să gândesc înainte de a vorbi.
În loc să compar chipul soției cu al Shakirei, am închis ochii și mi-am adus aminte de chipul mamei mele. Îmi aminteam cum, mic fiind, eram convins că soarele îi caută mereu chipul. Cum din obrajii ei venea căldură ca din sobele din basme, la gura cărora adormi, completând în vis poveștile începute de bunici.
Mi-am liniștit rapid fata:
-Da, mami e mai frumoasă.
Alecsia nu a avut nici o reacție. I se cuvenea răspunsul ăsta.
