E tot mai clar pentru cineva care a văzut zeci de astfel de cazuri că Mădălina Manole s-a sinucis. După toate canoanele preoţeşti, a săvârşit, poate, cel mai grav păcat din lume şi o aşteaptă focul iadului. Şi totuşi…
Mă uit la zecile de vorbitori de pe micile ecrane şi mă încearcă un sentiment de vinovăţie şi de jenă. Nimic din toate vorbele astea nu ar fi fost găzduite de televiziuni dacă ieri, de exemplu, şi-ar fi lansat prea mult amânatul album sau doar şi-ar fi serbat ziua de naştere. Nu sunt ipocrit, ştiu sigur că nici eu, ca probabil majoritatea ziariştilor, nu aş fi permis mai mult de o ştire despre vreunul din cele două evenimente fericite din viaţa ei. Acum văd că se vorbeşte, din nou, despre prea multele vedete de carton, despre manelizarea showbizului, dar e iarăşi o ipocrizie. Timpul trece invariabil, moda, gusturile se schimbă, oamenii îmbătrânesc. Niciodată ce urmează unei epoci nu e pe placul celor ce au trăit-o din plin. La peste 40 de ani, zâmbeşti când îţi aminteşti, de exemplu, blugii prespălaţi, nu pentru că ai mai cumpăra vreodată o pereche, ci doar pentru că atunci când au fost „în tendinţe” eram tineri, mai vii, mai plini de speranţe şi planuri. Şi totuşi…
Totuşi ieri, deşi mărturisesc că nu mă gândisem de mult la Mădălina, mi-am amintit că acum mulţi-mulţi ani, pe plajă, am sărutat o fată şi la difuzor răsuna un cântec al Fetei cu părul de foc. Ne-am jurat atunci că asta va fi melodia noastră pe vecie. Şi vecia a ţinut până-n toamnă, aşa cum îi stă bine veşniciei când ai 20 de ani. Am uitat şi melodia, şi fata, şi jurămintele, dar mi-am dat seama că fericirea trăită atunci trebuie să se fi strâns undeva, într-un rezervor unde au ajuns toate emoţiile produse de această voce minunată şi poate la Judecata de Apoi există şi o balanţă nu numai un „nomenclator” al păcatelor capitale. Şi poate toate bucuriile induse sutelor de mii de oameni şterg ceva din ultimul gest. Pentru că…
Mulţumindu-i pentru bucuria ce mi-a făcut-o cândva involuntar, vreau ca de câte ori o să-mi amintesc de moartea ei să cred că Fata cu părul de foc nu s-a sinucis. A fost ucisă de o oarecare Magdalena Mircea, o doamnă respectabilă, în vârstă de 43 de ani, mama unui copil de un an si doua luni, crima fiind comisă în casa autoarei din Otopeni. De fapt, nu a fost o crimă, ci mai mult o eutanasie, Fata dispărând înainte de a deveni Femeia cu părul vopsit.
Dumnezeu să le ierte pe amândouă!
Pingback: Fată dragă, de ce atât de tristă? « POIANA unei MITOCANE rafinate