Am urmărit şi eu, ca orice spectator, evoluţia mediatică a cazului de la Târgovişte. M-am bucurat să văd cum se încaieră politicienii de provincie (au un farmec deosebit, în special cei din Dâmboviţa care se ceartă întotdeauna cu nişte flegme demne de cauze mai bune) şi apoi, sincer, m-am liniştit că a fost prins Uţă, dobitocul care se ascundea ţinând după el persoane ce aveau la ele telefoanele mobile, de aici şi rolul jucat de „localizatorul” SRI. Am înţeles şi problema cu Ghenosu, cum erau eliberaţi, el şi ai lui, cum poliţia îi fugărea şi ei se ascundeau sub robele judecătorilor. Dar am două lucruri pe care nu le pricep şi poate dau de vreun deontolog de treabă să mi le explice şi mie.
Primul: Există vreun dobitoc în ţara asta care să creadă că Uţă ăsta era vreo sculă în clan? Singurul ajutor de la prietenii săi la care cred că spera era să nu ia bătaie pe străzile din Târgovişte. Mai mult, în nici un clan din lume nu se accede că ai caftit o fată în scara blocului, mai ales într-un neam care s-a ocupat şi cu prostituţia.
Al doilea lucru de neînţeles pentru mine este cine se face că nu înţelege de ce fata şi-a retras plângerea împotriva celui care a bătut-o? Prinsă în mrejele unui derbedeu – soartă destul de normală pentru o fată dintr-o familie bună -, fata asta urma să nu mai aibă viaţă într-un oraş mic precum Târgoviştea. Prietenii lui Uţă ar fi hărţuit-o, el ar fi agasat-o mai dur dacă ar fi făcut măcar o zi de puşcărie. Contează că tatăl e poliţist? Nu, în cazuri din astea nu. Ce putea face el? Să roage colegi să bage groaza în Uţă, posibil, dar cât ţinea aşa ceva? O lună cel mult. Să facă plângeri? Cât stătea arestat? În cel mai bun caz un an, doi, hai cinci, dacă se aranja un flagrant de şantaj. Şi după? Cine proteja familia? Nimeni. Violenţa domestică, discutăm de doi iubiţi, e o dramă a societăţii noastre, dar de nerezolvat încă, oricâtă scârbă provoacă unui mascul lovirea unei femei de un descreierat!
P.S.: Am văzut că una dintre caracteristicile bandei lui Ghenosu era că aveau ringtonul cu melodia din „Naşul“. Eu cred că ea este în vreo 10%, dacă nu mai mult, din telefoanele mobile din ţara noastră şi de oriunde în lume şi poate acum, în furia asta informaţională, merităm câteva minute de respiro. Tema iubirii, aşa se cheamă, este scrisă, ca toată muzica din „Naşul“ (părţile I şi II) de Nino Rota, o glorie a compoziţiei italiene a secolului trecut. În 1972, când a folosit-o pentru film, Rota a fost nominalizat la Oscar, dar nominalizarea s-a anulat în ultimul moment pentru că piesa mai fusese folosită într-un film, „Fortunella“, din 1958, un eşec. Acolo piesa era mult mai alertă şi sublinia, culmea, o scenă comică! Abia la continuarea filmului, în 1974, piesa a primit Oscarul cuvenit. Tot atunci i s-au făcut şi versuri şi a devenit un hit pentru Gianni Morandi, fiind, aşa cum era şi concepută, un cântec de iubire. De ce or ţine-o toţi în telefon ca pe o melodie ce-i transpune la masa mafioţilor? Nu ştiu.
3 Responses to Parla piu piano, danezilor!