Uneori sunt sadic. Și sângele mă ostoiește

Text inspirat de crima din Vaslui, de omorârea unui băiețel din Iași și de uciderea unui politician ratat…
Îmi plac poveștile cu un final bun. Nu frumos, nu fericit, ci bun. Poate de aia îmi și plac mai mult poveștile reale. Soarta potrivește intrigi mult peste scenariștii care nu au văzut nici măcar o bătaie-n trafic, iar finalul…
Las deoparte orice minciună de complezență, care să-i bucure pe prea-bunii creștini și vă spun că, după mine, crima din Vaslui a avut un final bun. Un bărbat și-a omorât nevasta, și-a lovit fata cu aceeași armă și s-a sinucis.
Nu, nu aș fi vrut să-l văd pe tâmpitul – care și-a înjunghiat fiica și apoi a înghesuit-o în portbagajul mașinii – târât cu cătușe pe sub o boltă de microfoane. Nu, nu mă interesa să aflu cum la proces a plâns sau cum își imploră fata să-l ierte că i-a ucis mama și apoi a spălat cuțitul de sângele mamei în carnea fiicei!
Hai să fim serioși, vreți să vedeți un nimic uman care ridică arma la copilul său cum se apucă în închisoare de pictat icoane sau cum merge la clubul de teatru? Eu nu!

Vreți să lăcrimați când, peste ani, fata îl iartă și îi duce pachet? Sau să-l știți la casa lui, povestind amintiri din pârnaie?
Povestea din Vaslui a avut un început prost, când soția l-a înșelat cât era la muncă în străinătate, o desfășurare proastă cu sânge, nervi, traumatisme carnale și psihice, dar un final bun, cu nebunul găsindu-și liniștea legănat de vânt pe o cracă anonimă din pădure.
Un final bun a avut și povestea lui Mihai Bălășescu, ucis de fostul socru. O întâlnire între mulți de nimeni, cu ifose de vedete, care și-au revărsat mizeria intimității în răbdătoarea ploscă a vieții și când s-a umplut… unul dintre ei a ucis.
Probabil că a crezut că așa își scoate fiicele din mlaștina conflictului fără sfârșit. Nimeni nu știe ce a avut în cap sau dacă era ceva în capul lui când și-a omorât fostul ginere.
Toată crima e demonstrativă, nu ascunde nici o probă care-l incriminează. Parcă vrea să fie pedepsit. Și nu așteaptă pedeapsa societății, și-o aplică singur.
V-ați fi dorit să-l vedeți dând răspunsuri arogante cu mâinile încătușate? Să se nască – din amestecul ăsta de indivizi care nu și-au putut administra destinul – povestea unui pictor de icoane? Nu, eu nu vreau să văd asta, idiotul ăsta nu și-a scos fetele din necazuri, ci le-a expus stigmatizării!
Soluția aleasă de el încheie discuția, închide capacul peste mizeria din viețile lor de VIP-uri închipuite, care se ceartă pentru o mașină de 2 lei!
Sincer, preferați soluția dată unei crime de acum 13 ani, când un cretin a încercat să violeze o fată, a omorât-o și apoi i-a aruncat capul în rahat? A luat 15 ani de închisoare, nu i-a făcut nici pe ăștia și 13 ani mai târziu e suspectat că a ucis un copil de 10 ani!
Evident, vasluianul sau socrul nu ar fi ucis din nou, dacă nu sunt în fața nevestei adultere sau al ginerelui enervant, dar nici restul poveștii cu pictatul de icoane și teatrul din curtea închisorii nu era ok.
Nu militez pentru pedeapsa cu moartea, nu cred că ar rezolva problema eternă a oricărei societăți, crima, dar nici nu pot să mă prefac empatic dacă un ucigaș o sfârșește mult mai prost decât așternutul pe care i-l pregătea societatea. Așternut prea scump în comparație cu ce au dăruit ei societății…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.