Jurnal de tătic. Bărbatul cu bulină roz

jurnal 40

O dată am umblat o zi întreagă cu sclipici roz și azuriu pe pantaloni. Nimeni nu mi-a spus nimic, niciuna dintre persoanele cu care m-am întâlnit nu mi-a atras atenția, toți gândindu-se că de ceva vreme avem libertate totală. Mi-am dat singur seama, când mi-a lucit fundul în oglinzile paralele din toaleta unei clădiri cu birouri. M-am frecat pe turul blugilor, dar sclipiciul nu se dădea bătut, parcă se înmulțea prin diviziune. Aveam acum și pe haine și pe mâini. Disperat că arăt ca eșarfa unui participant la parada libertății, am ales soluția care părea cea mai bună la acel moment. Mi-am scos pantalonii și am început să-i scutur nervos. Fix atunci s-a dat ușa de perete…
Știți genul ăla de femeie de serviciu, mereu acră, care intră în orice toaletă? La privirea ta jenată, ea răspunde, tot din ochi, că nu are niciodată vorbele la ea: ”Nu vă jenați, am mai văzut din astea!” Apoi mângâie coada mopului, ca o comparație neavantajoasă, pentru tine, între ce văd ochii și ce atinge palma ei.
Seara am ajuns acasă nervos. Alecsia și Sofia erau în mijlocul sufrageriei, punând mii de clame în cozile de pluș ale lui Ponică și Olel. Ridicolul nu ștersese zâmbetul căluțului și măgărușului…
-Tati, nu ne-ai mulțumit că ai avut azi pantaloni frumoși…
Și atunci de ce n-aș fi râs și eu?
M-au topit!
Scene din astea se întâmplă dacă ești tată de fete. Oricât te ferești, vine un moment când te împodobește ca pe păpușa preferată.
Sigur, eu am noroc că nu au pe ce să ”monteze” clame cu pisici sau funde și bentițe viu colorate… ba nu, mint, bentițe am mai ”purtat”… chiar cu oarecare succes la publicul restrâns și atent selectat din casă, Sofia, Alecsia, pisica Mițu și Silvana.
Dar norocul cu fundele nu mai ține când e vorba de stickerele cu mutre haioase, dar… deloc masculine! Asta, evident, în accepțiunea mai veche, din perioadele când bărbații nu luptau în stradă pentru dreptul de a purta furouri.
Îmi amintesc o întâlnire de afaceri cu un tip despre care se dusese vestea că e un dur. Stăteam amândoi la masă și ne priveam fără să clipim, ca pistolarii din filmele vechi.

Precum gloanțele din westernurile spaghetti zburau argumentele fiecăruia. La un moment dat am scos telefonul ca să îi demonstrez ceva. Pe husa din piele, neagră precum seriozitatea, trona Clopoțica, rozalie-verzuie, ca o promisiune de joacă. O primisem cu o seară înainte, ca semn că am fost cuminte și am promis că nu o dau jos.
Duritatea momentului a zburat pe aripile spiridușului. Tipul s-a uitat la mine, a zâmbit și atunci am știut că sunt ”împușcat” în inima argumentelor mele. Mă prăbușeam în fața lui.
Atunci s-a întâmplat minunea. Tipul a scos portvizitul cu cărțile sale de vizită. Un obiect superb, din argint și piele neagră, cu inițialele sale încrustate. L-a învârtit cu spatele spre mine. Într-o bulină roz trona capul lui Minnie, purtând una dintre cele mai sângerii funde din colecția ei…
Pe tipul ăla îl am și acum client și ne înțelegem… cum să spun mai clar… ca doi tați de fete!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.