Azi, 13 mai, mi-a fost frică. Groază. Simţeam sudoarea rece scurgându-se pe şira spinării şi cum aerul nu reuşeşte să-mi îndestuleze plămânii. Am crezut, pentru câteva clipe, că-mi pierd cei mai de nădejde prieteni, cei mai statornici. Am fost la un pas să mi se ridice armele. Pentru un bărbat asta e jignirea supremă. E ca şi cum, de Revelion sau de Paşte, apari gol puşcă la reuniunea cu cele mai înţepate mătuşi din lume.
De când mă ştiu am avut arme de foc în preajma mea. Am crescut cu ele, le-am învăţat secretele, am prins de la cei mai mari ca mine că o armă trebuie să o respecţi ca pe o iubită. Nu îi înţeleg pe cei care o ţin aruncată în geantă sau într-un dulap, înecată în ulei. Trebuie să respire, să îi alegi tocul în care se simte bine, din care să se iţească din patul ei doar cât ai nevoie să o prinzi în mână şi să o scoţi (nu pentru a trage, e prea prozaic să spui aşa) pentru ca ea să-ţi ofere, în felul ei, violent, zgomotos şi totuşi romantic, ce ştie mai bine să facă. Am mai învăţat că o armă nu se poartă ca o podoabă, sau, mai rău, pentru că altfel îţi e frică să mergi pe stradă. Armă porţi doar dacă în creierul tău s-a produs declicul. În stradă înveţi că o armă o porţi doar dacă nervii te ajută ca atunci când o scoţi să o şi foloseşti, altfel e ca şi cum ai împodobi o căţea maidaneză cu boaşele unui taur. Şi mai trebuie să ai nervii destul de tari ca să nu o scoţi decât când ai cu adevărat nevoie.
Teamă îmi era că pierd Coltul Detective Cobra, prima armă ce a fost cu adevărat a mea. Un revolver cu istorie. Povestea scurtării ţevii se îmbină cu momentul restructurării poliţiei americane pentru a lupta cu mafia ce punea stăpânire pe oraş după oraş. Nu numai că nu au câştigat poliţiştii bătălia, dar arma a devenit şi preferata gangsterilor, fiind uşor de purtat şi de folosit. Din el a derivat Coltul Chief Special, mai zvelt, mai mic şi cu doar cinci cartuşe. Smith&Wesson l-a copiat repede şi a înregistrat un succes mondial. E celebrul revolver de gleznă, arma de rezervă. Cheia succesului? Filmele cu Humphrey Bogart. Am şi o jucărie din asta, mică şi înţepătoare. Are stil, ca un pitic destul de tupeist să rupă în bucăţi un luptător de categorie grea. Lângă mine e şi Walterul PPK, arma folosită cel mai mult la sinucideri, fiind, la sfârşitul războiului, pistolul ofiţerilor nazişti. E o bijuterie, are o linie pe care au copiat-o mulţi, chiar şi mioriticul Carpaţi e o copie a sa, ce îmbină eleganţa şi forţa. Waltherul PP99! Îl uitam! Tocmai pe el, conceput din oţel şi ceramică să semene cu o mână de prieten a cărui strânsoare o simţi odata-n viaţă şi ştii că o poţi regăsi de câte ori ai nevoie de ea. În panoplie am şi un Smith&Wesson Magnum 45, finalul drumului evoluţiei aproape darwinistă a şerifului din Vestul Sălbatic, de la pistolarul singuratic aşteptând în praful străzii venirea răufăcătorilor la sofisticatul swat. Îl ţii în mână şi linia te îmbină să ţinteşti… cred că asta nu trebuia să o spun. În fine, mai e micul şi totuşi complexul Berretta FBI. L-am cumpărat unei femei, nu i-a mai trebuit şi mi l-a dat înapoi. E pistolul „de jartieră”. E atât de tipic încât, dacă îl ţii mai departe de mână, până ajungi la el ai impresia că mângâi un picior fin, lung, de femeie frumoasă. Nu ştiu de ce, dar nu-mi pot imagina un Berretta FBI prins la o jartieră sugrumând aproape de pulpă un caltaboş!
În fine, m-am plictisit eu scriind, dar voi citind, în panoplie mai am vreo 20 de Bic-uri, dar asta e o altă poveste.
