Am o continuare la textul despre unul dintre detaliile imaginii presei, aşa cum am văzut-o eu în lunile în care am ajutat la organizarea ziarului „Puterea“. Cu gândul la ultraşii deontologiei, recunosc că am o vină în ceea ce se întâmplă acum în piaţă. Sunt, în Bucureşti, după estimările mele, aproximativ 1.000 de oameni rămaşi de la începutul acestui an fără locuri de muncă în presă. În capul meu, prin două aplicări ale regulii de trei simplă, am cam 7 la sută din vină. Grosul nu este dictat însă de legile economiei, contorsionate de criza economică, ci de deciziile a 5-6 oameni. Mă întreb şi acum unde au fost toate organizaţiile profesionale, sindicatele de ziarişti, societatea civilă, când oamenii ăştia au rămas pe drumuri? Ştiu răspunsul şi mă felicit încă o dată că nu am intrat niciodată în ele ca membru. Măsurile luate în aproape toate trusturile de presă au făcut ca şomerii din presă să fie priviţi ca nişte paria. De aceea am pus la sfârşitul acestui text o melodie cu o poveste tulburătoare.
Se cheamă Deportee (deportaţii) şi este dedicată unui eveniment negru din istoria recentă a SUA. La 29 ianuarie 1948, în canionul Los Gatos, din California, la graniţa cu Mexicul, s-a prăbuşit un avion la bordul căruia erau 4 americani şi 28 de mexicani, depistaţi ca muncitori ilegali şi deportaţi. Imediat după război, în SUA nu păsa nimănui de mexicanii săraci, aşa că nici o relatare de presă despre catastrofă nu a inclus numele deportaţilor morţi. De altfel numai 12 dintre ei au fost identificaţi, restul fiind îngropaţi într-o groapă comună. Evenimentul i-a inspirat o poezie lui Woody Guthrie, trubadurul sărăciei, devenit părintele folkului aşa cum îl ştim azi, şi o melodie a lui Martin Hoffman. Piesa a fost interpretată de mai toţi marii artişti americani, de la Joan Baez la Bruce Springsteen.
Legătura, aşa cum o văd, eu este că există doar statistici ale ziariştilor sacrificaţi în acest an în timpul catastrofei printului, dar nu am văzut nicăieri, şi mărturisesc că nici eu nu pot să fac, o listă concretă a celor rămaşi pe drumuri. Patetic, poate, dar aşa o văd eu.
Două dintre poveştile lor aş vrea să vi le spun azi. Nu le dau numele, pentru că nu cred că ar vrea, dar ele sunt probe concrete a ceea ce se află în spatele statisticilor. Eu le-am aflat de curând, după ce terminasem angajările la „Puterea“, dar holurile rămăseseră pline de oameni care încă sperau să apuce un loc din care să poată respira „aerul” unei redacţii.
Prima este a unei femei de peste 40 de ani care a lucrat la „Gardianul“ la prelucrarea fotografiilor. Nu şi-a găsit nimic după 5 ianuarie. Perseverează şi acum, deşi nu mai are bani decât să supravieţuiască, un curs de paginatori, încăpăţânându-se să creadă că, într-un viitor oarecare, cineva va avea nevoie de cea mai lovită categorie, „detepiştii”. I-am spus că nu o putem angaja. Ştia şi ea deja, după ce văzuse toate calculatoarele ocupate în secţia de paginare. Mi-a spus însă că e fericită că unii dintre noi au pornit ceva, orice. Îi dădea speranţa, spune ea, că nu învaţă în zadar o meserie moartă. A plecat zâmbind.
O altă poveste dureros de reală. A venit, tot prea târziu, din păcate pentru ea. E o fată micuţă, fost redactor la secţia de Cultură a defunctului Cotidianul. A aflat că nu mai avem locuri şi se pregătea să plece demnă, dar, spre uşă a cedat. Mi-a cerut o ţigară şi am simţit din felul cum fuma că nu avusese de mult ţigări, apoi mi-a spus: „Dar ştiţi pe cineva care are nevoie de bonă sau de menajeră?”
Nu închei înainte de a repeta un lucru, orice ar spune toţi marii analişti. Nu s-au închis cele mai proaste ziare şi nici nu au rămas pe drumuri cei mai slabi „deportaţi”.
Asculta mai multe audio Muzica
