Author Archives: Alecu Racoviceanu

Foto Oxana Panfilov

Alecsia a reușit, marți seara, să mă ia de ceafă – ca pe-un pui de mâță chior – și să mă dea de toți pereții bucătăriei. Unei fetițe de nici 8 ani nu-i trebuie mușchi de culturist ca să ia un bărbat de 120 de kile și să-l facă morișcă. Fiecare gram din cele 120.000 de carne și oase ale unui tată devine un fulg neajutorat la un singur cuvânt al fiicei sale.
Pentru început o să apelez la ”peretele” Silvanei care, ca o mamă și soție devotată mai mult prietenilor de pe Facebook, a ținut să posteze o relatare mincinoasă a evenimentelor:
Dialog la masa de seara:
(Si un pic despre democrație…)
Alecsia: „Astăzi m-am distrat foarte tare cu Andrei ! ”
Tati: „Cam mult am auzit despre Andrei zilele astea de la tine !”
A: „Tati, nici nu știi cum îl cheamă!…”
T: „Ba da, știu ! Îl cheamă Ochi Vânăt ! Mi-a ajuns Vladimir Fund Roșu, acu’ Andrei Ochi Vânăt!”
A: : „Nu e asa ! Tu nu ai dreptul sa îmi alegi prietenii ! ”
T: „Dacă Andrei era indian, îl chema Andrei Ochi Vânăt ! ”
A: „Și dacă era israelian ? ”
T: „Dacă era israelian, il chema Știrbovici – că era știrb!…”
A: „Tati, depășești măsura pe care ți-o permit ! Nu ai voie să vorbeșști despre Andrei si Vladimir! Sunt prietenii mei ! Clar ? ”
Ups… Tati a tăcut…
Evident, dacă era apaș, poate-l chema Fugicăvinetati sau, dacă era chinez, poate-l strigam Miculradeodelângăfiimea!
Adevărul e că evenimentele nu s-au desfășurat deloc așa.
(mai mult…)

Este aproape imposibil în perioada asta să vorbești despre orice altceva în afară de politică. Sau să scrii despre altceva. De câteva ori m-am așezat în fața laptopului, cu planul ferm de a mai colora o pagină a Jurnalului de tătic, dar gândurile fug din cotloanele casei păpușilor direct în Parlament, Guvern sau mai știu eu pe culoarele cărei clădiri pline de oameni încruntați.
Apare unul la televizor și ridici ochii, dai volumul mai tare. Auzi ce are ăla de spus, comentezi în gând sau înjuri cu glas tare.
Dispare, vine altul care îl bălăcărește și stai să-l asculți și pe ăsta. Âți dai seeama că nu merită niciunul să-i dai dreptate.
După un lung șir de ”ăla” și ”ăsta”, îți dai seaama că ți-ai pierdut timpul și dai să te întorci la ce aveai de făcut, în cazul meu să mai notez ceva din năzbâtiile prințeselor Sofia și Alecsia.
Dar intervine iar ceva. Un scenariu nou, despre care unii spun că răstoarnă scena politică și așa mai bulversată decât o băbuță aruncată de forța centrifugă din caruselul cu cai din gips.
Până la urmă îți impui să nu faci abstracție de spectacolul derizoriu. Scriu începutul titlului: ”Jurnal de tătic. Sofia și…”
Dar politica își face loc în mintea ta, fără să mai fie nevoie de televizor sau de siteuri. Oricât de bizare ar fi personajele scenetei, ele ne influențează viața. În rău, că nu au reușit mulți să o schimbe-n bine.
Împing laptopul într-o parte și las frâu liber gândurilor. Politica. Oricât ne-am zbate noi, face parte din viața noastră și…
Am privit din nou titlul neterminat, ”Jurnal de tătic. Sofia și…”
E o poveste frumoasă, pe care îmi doream să o notez, o întâmplare din camera cu basme a fetelor, unde Sofia a dat nas în nas cu…
Atunci apare alt maimuțoi la televizor, ia să văd ce zice și ăsta. Sonorul e din nou tare când…

-Sof, stai puțin. Uite, tati scrie la Jurnal și ascultă ce spune omul ăla.
Mutrița ei s-a întunecat sub coiful lucitor.
-Tati, dar e petrecere!
-Ce petrecere? Suntem doar noi în casă, Mami și Alecsia trebuie să vină…
Mutrița s-a întunecat rău de tot și eu m-am înmuiat.
(mai mult…)

Le-am simțit pe lângă mine ca pe vântul care doar zgândăre ramurile copacilor. Era un amestec de parfum, șușoteli și păr ciufulit. Când au ajuns la câțiva centimetri de mine, Alecsia a pus mâna pe Sofi și a oprit-o:
-Stai, Tati are treabă?
Nu aveam nicio treabă, tolănit pe canapea, urmăream a mia știre inutilă despre alegeri. Nu putea fi ceva mai important decât ce aveau ele să-mi spună. Fața serioasă a Sofiei mă anunța că e ceva ce necesită imediata mea atenție.
-Spuneți, prințeselor – din telecomandă am tăiat brusc vocea unei doamne care se plângea că n-o iubesc destui români sau că n-o iubesc sincer, o prostie oricum – ce s-a întâmplat, Sof?
Cea mică – 4 ani, ce vreți? Nu prea are răbdare când are ceva de spus – a dat să vorbească, dar Alecsia a luat cuvântul prima:
-Sofia are joi serbare, la grădi. Știi ce poezie are? Poezia mea, de la serbarea de când eram eu la grădi.
-Ba e poezia mea!
Simțeam miezul unui conflict.
-Sof, acum poezia e a ta. Acum doi ani a fost a Alecsiei. La anul o să o spună alt copil…
În gând mi-am spus: ”Dacă până la anul nu-l interzic ăștia de tot la grădiniță pe Moș Crăciun”.
-Ia spune-mi poezia.
-Tati.
-Da, Alecsia, hai să o ascultăm pe Sof…
Cea mică a tras aer în piept și a spus pe nerăsuflate:
-Dlagi pălinți și dlagi bunici….
-Tati!
-Alecsia, las-o pe Sof să spună…
-Tati, dar când am spus eu poezia ai spus că nimeni nu o spune ca mine!
Sofia nu a reacționat din prima. A lăsat întâi să curgă și al doilea vers:
-Glupa noastlă de pitici…
(mai mult…)

Nu am scris cam de multișor în Jurnalul de tătic. Poate și fiindcă am avut treabă. Cu grâul, cu Ziua Națională și, evident, cu Moș Nicolae. Și e nedrept, pentru că toate secundele astea minunate dispar cât ai spune: ”La dracu’, e deja ianuarie!”
Pentru că la ora asta îmi e cel mai cald în suflet, o să încep cu sfârșitul, adică Moșul care face milioane de ghetuțe să lucească. ”Sfârșitul” îi spun eu, dar, de fapt, e dulcele buzdugan aruncat de zmeul sărbătorilor. Buzduganul ăsta s-a înfipt adânc în ușa noastră.

Restanțele lui Moș Crăciun

Una dintre bucuriile noastre când anul tânjește să moară – ok, recunosc, poate doar a mea, dar mie-mi pare că toți patru suntem fericiți – este să presărăm câteva boabe de grâu în ghivece împodobite și să ne imaginăm că ”Norocul și-l face omul cu mâna lui!”
Și sunt nepăsător în fața eventualelor critici că-mi îndoctrinez copiii sau că îi las fără apărare în plasa de păianjen a unor tradiții ce unora le miros acum urât.
(mai mult…)

Închide ochii și lasă bătrâna melodie să-l poarte dincolo de granița basmului. Dar care personaj să fie? Unul dintre pitici? Ar fi nedrept, să pleci de pe canapeaua ta comodă ca să sapi în mină și apoi, extenuat să urli haiho-haiho prin pădure. Prințul pare cel mai agreabil rol, deși perspectiva unui sărut în timpul căreia partenera scuipă o bucată de măr umbrește oarecum ideea de ”viață de poveste”. Poți fi vreuna din dulcile sălbăticiuni ale codrului sau, mai degrabă, duhul captiv în oglinda-oglinjoara Mașterei. Asta da, ai mereu evidența frumuseților locului și un cuvânt greu de spus în ierarhizarea lor. Stai toată ziua și dormitezi și, deodată, auzi:
-Oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?
-Chiar, cine e?
Vocea nevestei nu avea ce căuta în poveste, dar am auzit-o clar. Probabil că, fără să-mi dau seama, rostisem cu voce tare întrebarea la care ar fi trebuit să răspundă duhul din oglindă. Acum, cinci perechi de ochi erau îndreptate spre mine și fiecare aștepta răspunsul. Răspunsul care trebuie!
(mai mult…)

Toată viața am crezut că am avut o mamă – Dumnezeu să o ierte – minunată, frumoasă, blândă ca o rugăciune. Toată copilăria am văzut-o ca pe zidul dintre mine și tot urâtul din lume. Sărbătorile când păru-i mirosea a cozonaci, darurile din sacul Moșului care, spre mirarea mea, răspândeau parfumul ei, Madam Rochas, toate le țin minte ca pe lucruri frumoase, firele care țes pânza cu care ne acoperim ochii când vrem să-i lăsăm să se odihnească de povara maturității.
Acum înțeleg că nu a fost așa. Citesc pagini de parenting, parcurg învățămintele unor doamne durdulii de inteligență ( chiar, nu sunt multe silfide specialiste în lecții de viață, probabil e răzbunarea vremurilor pentru perioada când imaginea profesorului sever era femeia uscată, cu nasul ascuțit fracturat la jumătate de rama ochelarilor!). Citesc și îmi dau seama că m-am zbătut în mare ignoranță. Citesc și îmi dau seama că mama nu a fost deloc așa cum mi-o amintesc eu.
M-a terorizat toată copilăria, m-a abuzat incredibil și mi-a inhibat multe aptitudini pe care le-aș fi folosit acum ca să-mi fac viața mai bună, ba chiar să îndrept mult din lumea care mă înconjoară…
Păi știți ce-mi făcea femeia asta? Când venea iarna, îmi rupea din orele de bulgăreală și mă punea să învăț o poezie. Ah, sfântă perfidie a adulților de atunci, auzi ce-mi spunea: ”Pentru Moșu’, când vine la brad”!
Și am învățat că între mine și sacul cu jucării e unul Arghezi, cu a lui Seară bântuită de păianjeni și că bomboanele atârnate în pom sunt apărate de un dulău Zdreanță, care, culmea ridicolului, are și ochii de faianță. Și acum, dacă închid ochii și spun în gând ”un păianjen, ca un neg, umblă lung în șase peri”, lumea dinlăuntru lucește ca beteala întinsă de la lustră la vârful bradului. Vă dați seama cât m-a marcat?
(mai mult…)