Author Archives: Alecu Racoviceanu

Bubu a avut o zi de rahat. Dimineața s-a trezit sub o frunză de trifoi. Sigur nu avea patru foi! Frig, umezeală, poate era o idee mult mai bună să mai stea pe sub pământ câteva săptămâni, dar soarele ca de vară de acum câteva zile a păcălit-o și a făcut ochi, carapace și buline negre. Nu a apucat să-i cânte vreo fecioară, dornică să afle unde-i e sortitul.
Gărgăriță riță,
Zboară-n poieniță
Și unde te-oi așeza
Acolo m-oi mărita!
De unde știu că Bubu e fată? Din sursă sigură, de la Alecsia.
Poate că Bubu scapă de vrăbii prefăcându-se moartă, dar pentru Alecsia figura nu a ținut. A prins-o.
Nimeni nu avea timp de fată, toți eram preocupați să ne umplem de noroi, să-l înghesuim sub unghii, în încălțări sau să ne dăm cu el pe față. Poate v-am mai spus, dar nevastă-mea suferă de o boală foarte rară. Se numește ” hai să plantăm flori în cele mai bizare și inutile locuri și apoi să plecăm, urmând să ne întoarcem mult după ce s-au ofilit și arată ca niște boscheți putreziți”.
Când sărmana femeie e în criză, toți încercăm să-i facem pe plac, pentru că se pare că boala asta e mai greu de suportat când ești singur în grădină.
Așa că, în momentul în care ziua lui Bubu începea să devină de rahat, toți ceilalți speram ca ziua să se încheie mai repede.
În jurul nostru erau zeci de mușuroaie în care tronau bebeluși de petunii, panseluțe, creasta cocoșului, pete mari de noroi pe alei și pe noi era destul pământ cât să prindem rădăcini.
Silvana, într-un târziu, a înfipt sapa, s-a sprijinit în ea ca un cavaler în paloșul cu care tocmai decapitase un vrăjmaș și a spus:
-Peste o lună o să fie foarte frumos aici!
Timid, am șoptit:
-Peste o lună noi nu suntem aici…
Poate era lumina de după-amiază sau poate doar mi s-a părut, dar la cuvintele mele o rază de speranță a trecut prin ochii soacră-mii. În fine.
Ne-am suflat toți în mâini, încercând zadarnic să alungăm frigul. La meteo spuneau că vor fi 6 grade, așa o fi fost, dar mi se părea că sunt 3 grade-n curte și 3 în uliță.
Abia atunci două lucruri mi-au atras atenția. Primul era că Sofia călcase în bălegarul de la flori, al doilea era că Alecsia avea o caserolă de plastic, cu capac, plină de frunze și iarbă. Cum primul lucru părea a fi exclusiv de competența feminină din casă, m-am aplecat asupra celui de-al doilea.
-Lasă aia afară, Alecsia, am văzut destule frunze azi.
-Tati – în vocea ei era un ton de reproș – e animalul meu de companie, Bubu! E fetiță!
Prima chestie la care m-am gândit a fost o râmă, dezgropasem destule, plantând flori, și aproape era să o las să o bage-n casă, doar de bucuria de a vedea pe maică-sa cum îi dă pupicul de noapte bună, dar am văzut prin capac o gărgăriță cât o unghie de copil.
-E o buburuză, las-o să zburde liberă.
-Tati, dar îi e bine în acvariu. Are tot ce-i trebuie. Uite, are și o floare.
(mai mult…)

Până la urmă, dacă nu mă omoară drumul lung, e foarte probabil să mor de grija altuia. Pe drumul lung despre care vreau să vă spun astăzi, mai-mai să mă omoare grija de Silvana.
Ea e la volan – nici nu se putea altfel, considerând că Dumnezeu i-a ales un soț fără carnet de șofer – fetele sunt în spate și hărmălaia e peste tot.

La al treilea ponei primit în cap de șofer, am considerat că e cazul să intervin.
-Vreți să vă spună tati o poveste?
De câte ori suntem pe drum, poveștile lui tati au efecte nebănuite. Unul dintre ele l-am descris AICI. Azi, unul nou.
-Da, da, vrem!
Ca un prim efect, mi se părea că ideea mea a adus mai multă gălăgie decât liniște, dar, în fine, operațiunea e încă la început.
-Povestea cu sarea!
”Sarea în bucate”! Basmul ăsta nu prea-mi poartă noroc, aflați de AICI de ce, dar fetele l-au ascultat pe tabletă – un înlocuitor perfect pentru rolul de povestitor, mai ales că se întrerupe ca să te certe dacă stai cu degetul în gură – au adormit pe la jumătate și nu știau finalul.
-Buuuun! A fost odată ca niciodată un împărat…
-Cum îl chema?
-Nu avea nume, era, așa, un împărat oarecare…
-Cum îl chema?
-Împăratul Roșu…
-Ăsta nu e nume! Cum îl chema?
-Sofia, nu mă mai întrerupe!
-Cum îl chema?
-Ion. Îl chema Împăratul Ion Roșu. Acum e bine? Și împăratul avea 3 fete…
-Cum le chema?
(mai mult…)

-Tati, vreau să vorbim ceva serios.
Alecsia are un chip special când e serioasă. Un prieten mi-a spus, privind niște poze cu ea, că-i amintește de o rusoaică de sânge nobil, desprinsă din marile scrieri. Poate n-o fi spus chiar așa, un simplu ”e drăguță” și mintea mea de tată a înțeles: ”Oh, Alecsia îmi amintește de o ilustrație în cărbune la un poem de Pușkin!”
Când mă uit la ochii ei, simt că arborele vieții nu a înflorit degeaba.

Când e serioasă, Alecsia îmi pare ruptă dintr-un basm. Cuvinte de bunică, moi ca plapuma în care căldura și oboseala jocului de o zi sunt mâinile lui Moș Ene…
-Tati, mă asculți?
(mai mult…)

Școala altfel… marți, au mers la Palatul Parlamentului.

Cât poți înțelege de acolo când ești în clasa 0? Mai nimic, normal, dar e bine că au aflat măcar câte ceva despre hardughia pe lângă care trec deseori.
Seara am întrebat-o cum a fost și mi-a spus că i-au plăcut perdelele, că a văzut că acolo sunt camere mari și mici, că i-am pus cam mult unt la sandvișul pregătit pentru picnicul de pe esplanadă și că locul de joacă de lângă Parlament e foarte tare.
Și mi-a mai spus ceva… că se face politician!
Ca în jurul oricărui copil din lume, se duce o bătălie și pentru Alecsia. Pe de o parte, eu consider că ar fi o ziaristă extraordinară, poate chiar scriitoare. Dimpotrivă, nevastă-mea crede că are talent pentru avocatură. Sincer, poate amândoi greșim, influențați de cum și mai ales cât vorbește fetița asta.
În bătălia asta sunt permise orice arme. Chiar și mita. Merge Alecsia la biroul Silvanei? Ciocolată, creioane pentru colorat, filme pe calculator. Dacă o iau cu mine pe la televiziuni… e pupată, mângâiată, răsfățată.
Alecsia ne joacă pe degete și înclină balanța în ambele direcții, în funcție de cum simte ea că vreunul dintre noi slăbește ritmul.
Acum, după vizita la Parlament mi-a spus:
-Tati, vreau să fiu politician!
(mai mult…)

Sâmbătă m-au supărat. Alecsia și Sofia s-au certat, s-au caftit și nici nu au făcut-o acasă, singure, fără să ne vadă nimeni, ci în vizită. Le-am spus numai un sec ”Vorbim acasă…” Nu am mai avut cu cine vorbi, după ce au alergat o zi lumină în soare, au căzut late. Dormeau încă din mașină și așezatul în pat a fost un fel de vis pe timpul căruia au tors ca niște pisoi.
Am hotărât să nu mai amân. Povestea nasului roșu al scumpei noastre tanti Paula trebuie să iasă la lumină. Să se învețe minte și fetele mele că nu e bine să te pui cu Tati. Așa că…
Tanti Paula este cea mai fără de vârstă femeie pe care mi-a fost dat vreodată să o văd. Cred că avea blândețe de bunică încă din tinerețe, gesturi ca mângâieri și vorbe care răcoresc asemenea apei de izvor. Dar, Dumnezeu n-a lăsat-o doar cu chipul nins încă din primăvara vieții. I-a dat și un nas roșu ca un morcov. Și când se enerva – rar, din câte am auzit de la cei care o cunoșteau mai bine – nasul roșu al lui tanti Paula devenea și mai roșu. Părul alb, chipul neatins de soare și nasul sângeriu, chip de om de zăpadă.
Opresc povestea pentru că am primit un mesaj de la socru-meu. Au ajuns în Bucovina și pregătesc casa pentru vacanța fetelor.

Mă uit la poză și parcă văd cum povești se ascund sub floarea de păpădie, cresc mari și înghit balauri, prințese și armăsari care mănâncă jarul ca pe semințe. Când păpădia e toată un puf, la cea mai mică adiere, basmele zburdă libere prin grădină și se așează pe sufletul fetelor.
Hai să mă întorc la nasul roșu.
Tanti Paula – nu are rost să pun aici toate glumele care se fac pe seama numelui ei rostit în grabă de un copil – a apărut târziu în viața noastră A stat preț de câteva minute și a dispărut, purtată de valul candorii Sofiei. Meteorica trecere a Paulei prin poveste s-a consumat când Sofia avea cam un și jumătate.
Am lăsat din nou deoparte povestea și am privit din nou pozele din Bucovina. Și acolo primăvara a îngenuncheat iarna, dar bătălia a durat mult mai mult. Parcă atât de mult i-a plăcut zăpezii să stea răstignită pe dealurile ce păzesc apa Moldovei că nu se mai dădea dusă.
(mai mult…)

Cu o seară înainte de episodul pe care vreau să-l relatez azi ne certasem destul de rău. De aia când am primit mesajul de la Silvana am crezut că e o răzbunare. Cearta a izbucnit tot de la povestea nasului roșu al deja celebrei tanti Paula. Eu cred că acest secret cumplit al familiei noastre trebuie să iasă la lumină. Nevastă-mea nu mă crede în stare, dar, trebuie să recunosc, de când le ameninț cu publicarea tărășeniei, toate din casă se poartă mult mai frumos cu mine.
Povestea o găsiți AICI. Continuarea ei e AICI. Acum trebuie să știți cum au evoluat lucrurile.
Am primit pe telefon un wapp de la Silvana. L-am deschis:

Un băiat îi cere mâna Alecsiei. Un coleg de la clasa 0. Am spus în gând: ”Atât te duce mintea, nevastă? Așa crezi că mă pedepsești? Cu o făcătură? Cum să fie real că…”
Brusc, un coșmar mi-a străfulgerat trezia: Dar dacă e adevărat?
Eram înconjurat de câțiva colegi și doamnele din local probabil nu vor uita curând fraza pe care am spus-o cu voce tare. Rar îți e dat să auzi așa un amalgam de acte sexuale, invocate laolaltă cu sfinți și draci.
Sudalmele m-au răcorit puțin. Apoi m-am gândit la o bijuterie de Smith&Wesson Magnum. Argintiu, cu prăsele din lemn de piper, calibrul 45, un șarpe din oțel care mușcă din carne ca o gospodină părăsită dintr-o felie de pizza. Cu blatul gros.
Am pus mâna pe telefon și am sunat. Silvana mi-a răspuns cu o voce calmă:
-Bună, ce faci?
-Cine e… ăla?
-Un coleg, cred că l-ai văzut la serbare.
-De unde-l luăm?
-Să luăm ce?
-Copilul care a supărat fata!
-Păi nu e nimeni supărat. Noi acuma facem pizza și…
-Cum adică nu e nimeni supărat? Te rog să te duci să vorbești cu părinții ăstuia să…
-Să ce? Hai, fii serios, sunt copii, se joacă!
-Auzi, eu… eu… eu dau povestea cu nasul roșu al lui tanti Paula!
A urmat un moment de tăcere.
-Bine, o să vorbesc. Dacă atâta te duce mintea, numai nu fă vreo prostie!
După un timp, telefonul a vibrat din nou.
(mai mult…)