Scuză
Nu mă dezvăţ să caut, să aflu, să văd lucruri şi apoi să le scriu. Asta fac zilnic de prea mulţi ani, dar uneori mi se face silă de tot ce mă înconjoară şi atunci – simţindu-mă, vorba lui Kris Kristofferson, „nearly faded as my jeans” – scriu puţin altfel, o singură zi pe săptămănă, vinerea, uitând de realitatea pe care o scormonesc permanent, ci inspirat de muzica mea preferată.
-
Tăticii se adună pe taticool.eu
Cele mai citite articole
- La mulți ani, Ponică!
- Nicolae Ceaușescu nu putea muri de Crăciun! Poate cel mult așteptându-l pe Moș Gerilă
- Am plâns de fericire când a murit Ceaușescu. Și nu regret nici o secundă asta
- Ora 4 a devenit ora 3. Și 6 a devenit 7. Jurnal de tătic
- Jurnal de tătic. Doamne, fă-mă creion!
- Dincă și-a semnat astăzi condamnarea la închisoare pe viață
- Proba pierdută de anchetatorii crimelor din Caracal
- Răspunsul (aproape definitiv) la întrebarea: Este sau nu Dincă nebun?
- Răpitor și violator în serie sau ucigaș în serie?
- Jurnal de tătic. Lăsați-mi și mie, măi fetelor, un colțișor din lumea asta! Lamentația unui tată de școlărițe
Alte editoriale
- Nicolae Ceaușescu nu putea muri de Crăciun! Poate cel mult așteptându-l pe Moș Gerilă
- Am plâns de fericire când a murit Ceaușescu. Și nu regret nici o secundă asta
- Dincă și-a semnat astăzi condamnarea la închisoare pe viață
- Proba pierdută de anchetatorii crimelor din Caracal
- Răspunsul (aproape definitiv) la întrebarea: Este sau nu Dincă nebun?
- Răpitor și violator în serie sau ucigaș în serie?
- O părere și o gaură-n fund
- Instituția ”Regele Mihai I” – aruncarea Casei Regale în derizoriu sau salvarea ei?
- ”Fie ca”... BFF și zeii în pielea goală
- Rolul afacerii ”Microsoft” în alegerile prezidențiale din 2014
- O filă cartonată din almanahul pupincurismului românesc
- Cazul bătăii mame-copil de la Constanța. Când autoritățile ridică din umeri, părinții ridică pumnul
- Soluție de părinte: paranoia? Gânduri inspirate de Pedofilul din Drumul Taberei
- Goana CIA după manuscrisul cărții despre Președintele SUA. Rolul jucat de un cronicar de gastronomie și un agent cu nume de sfânt
- De ce s-a oprit Rex Tillerson la București
Blogroll
- Adelin Petrisor
- Adrian Nastase
- Alex Mazilu
- Anatol Basarab
- Blog straniu
- Bogdan Apostolescu
- Codul lui Oreste
- Cristi Sutu
- Cristian Andrei
- Dana Dorian
- Diva de Carton
- Eugen Secmerean
- Florin… văru'
- Folk Forever Folk
- Huiu, Alin Huiu
- Insolent
- Irina Mirela
- Lilick Auftakt
- Lucia ”Trendy” Verona
- Machiaveli – portal
- sClaudiu
- Simona Ionescu
- Teo "Music" Negura
- Tiberiu Lovin & Comp.
- Turambar
- Untaru Fotograful Dement
- Victor Ciutacu
- Vis si Realitate
-
Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
Prea mulţi ziarişti, prea puţine ştiri (III)
Am descoperit de câteva zile o savoare aproape masochistă de a scrie despre criza din presă, în special din presa scrisă. După mine, numărul mare de şomeri, după ce au lucrat în presă, şi ştirile tot mai puţine oferite televiziunilor de specialitate de ziare sau de moştenitorii printului, site-urile, demonstrează că evident în mod forţat am ajuns prea mulţi gazetari în piaţă şi totuşi oferim prea puţin. Sau poate lucrurile de interes public sunt mai bine ascunse şi, cantonaţi în era calculatorului, nu mai ştim să le descoperim. Azi o să mă opresc asupra unui element interesant, cred eu, evoluţia discursului despre criza din presă, în funcţie de publicaţiile sau televiziunile lovite.
Alo, draga mea, ce preferi căpşuni sau banane? De ce, eşti în piaţă? Nu, la farmacie.
O să încep cu ziua de 5 ianuarie, când s-au închis „Cotidianul“, “Ziua“, „Gardianul“ şi „Business Standard“. Au fost ezitări de comunicare, după mine, menţinerea pentru câteva zile a celor 4 site-uri a fost o eroare. Trebuia închis totul, aşa cum se şi luase de fapt decizia. Ezitarea a permis speculaţii despre cum a murit printul şi cum internetul preia atributul de comunicare-informare de la hârtie. Eu rămân la teoria mea, beneficii din publicitate aduce printul, nu site-ul, într-o firmă ce are ambele versiuni ale unui produs, printul atrage 75% din încasările din publicitate, iar restul site-ul, de cele mai multe ori fiind vorba despre clienţi ce îşi dau advertorialul şi în versiunea tipărită. Mai mult, pentru un site profesionist ai nevoie de o echipă la fel de numeroasă ca pentru un ziar tipărit, iar la o asemenea firmă salariile reprezintă grosul cheltuielilor.
În fine, pe lângă prohodul printului, a mai apărut atunci un discurs. Cel despre ziarele aservite care se închid când bătălia e pierdută. 6 decembrie era considerată ziua curăţirii presei de ciurucuri. Discursul, susţinut de oameni cunoscuţi din presă, era parţial adevărat. Nu pierderea sau câştigarea bătăliei contau pentru restructurarea ziariştilor, ci încheierea ei. Adică, OK, cei care au pierdut închid porţile (sau dau oameni afară, ca „Jurnalul Naţional“), căutând în farmacii prezervative cu gustul preferat, dar la ceilalţi ce a intervenit?
El: Ce ai face dacă aş câştiga la Loto? Ea: Ţi-aş lua jumătate şi te-aş părăsi. El: Perfect, ia 5 lei şi dispari!
Au urmat şocul de la „Curentul“, dispariţia cotidianelor gratuite „Atac“ şi „Interesul Public“ şi, marele şoc, pentru unii, vinderea şi restructurarea „Evenimentul zilei“. Ca informaţii publicate în campania pentru prezidenţiale, păreau a fi alături de câştigători, deci, potrivit discursului iniţiaţilor în media, nu aveau ciurucuri. Adevărul este că încheierea campaniei a venit spre sfârşitul unei perioade în care s-a investit artificial în presă, şi asta au făcut-o ambele tabere. Costurile depăşeau categoric veniturile şi asta înseamnă faliment. Să vinzi cărţi sau discuri nu pare a fi o soluţie, dovada cea mai bună fiind cutremurul recent de la „Adevărul“, unde eu cred că dacă lucruile ar fi mers bine din punct de vedere financiar nu s-ar fi ajuns la certuri pe bloguri.
În piaţă, termen foarte folosit în ultimul timp, mesajul a fost perceput diferit. Toţi ştiu că printul mai are zile, ştiu şi de ce anumite ziare s-au închis sau de ce altele au făcut concedieri masive, problema apare atunci când trebuie ei să investească într-o întreprindere de presă. Atunci se gândesc că poate argumentele servite public în comunicatele ce anunţă falimente sau restructurări conţin şi un dram de adevăr. De aceea, la această oră e o teamă cumplită pentru a investi în breasla noastră.
Soluţia e simplă, dar, din păcate, nu am găsit-o nici noi încă, la „Puterea“, dar văd că nici alţii, la alte publicaţii.
Bulă, ce ai vrea să-ţi scrie pe cruce? Ceva simplu, de exemplu „Vin imediat”
Soluţia ar fi regândirea printului, găsirea unor formule de comunicare prin scris pe care internetul să nu le mai detroneze atât de uşor. Ştirea exclusivă „împachetată” în hârtie e oarecum viabilă, dar îţi trebuie o echipă care să rivalizeze, fie şi măcar ca număr, cu o redacţie de televiziune sau de agenţie de presă. Mai avem de calculat, de căutat încă. Sunt convins că salvarea printului e undeva în aer şi aşteaptă să fie „culeasă”.
P.S.: M-au emoţionat reportajele televiziunilor de ştiri de la cozile formate la ultimul târg de joburi. Erau sadice, mai ales că la coadă erau şi oameni concediaţi şi din acele televiziuni.
Posted in Editoriale
1 Comment
Prea mulţi ziarişti, prea puţine ştiri (II)
Am o continuare la textul despre unul dintre detaliile imaginii presei, aşa cum am văzut-o eu în lunile în care am ajutat la organizarea ziarului „Puterea“. Cu gândul la ultraşii deontologiei, recunosc că am o vină în ceea ce se întâmplă acum în piaţă. Sunt, în Bucureşti, după estimările mele, aproximativ 1.000 de oameni rămaşi de la începutul acestui an fără locuri de muncă în presă. În capul meu, prin două aplicări ale regulii de trei simplă, am cam 7 la sută din vină. Grosul nu este dictat însă de legile economiei, contorsionate de criza economică, ci de deciziile a 5-6 oameni. Mă întreb şi acum unde au fost toate organizaţiile profesionale, sindicatele de ziarişti, societatea civilă, când oamenii ăştia au rămas pe drumuri? Ştiu răspunsul şi mă felicit încă o dată că nu am intrat niciodată în ele ca membru. Măsurile luate în aproape toate trusturile de presă au făcut ca şomerii din presă să fie priviţi ca nişte paria. De aceea am pus la sfârşitul acestui text o melodie cu o poveste tulburătoare.
Se cheamă Deportee (deportaţii) şi este dedicată unui eveniment negru din istoria recentă a SUA. La 29 ianuarie 1948, în canionul Los Gatos, din California, la graniţa cu Mexicul, s-a prăbuşit un avion la bordul căruia erau 4 americani şi 28 de mexicani, depistaţi ca muncitori ilegali şi deportaţi. Imediat după război, în SUA nu păsa nimănui de mexicanii săraci, aşa că nici o relatare de presă despre catastrofă nu a inclus numele deportaţilor morţi. De altfel numai 12 dintre ei au fost identificaţi, restul fiind îngropaţi într-o groapă comună. Evenimentul i-a inspirat o poezie lui Woody Guthrie, trubadurul sărăciei, devenit părintele folkului aşa cum îl ştim azi, şi o melodie a lui Martin Hoffman. Piesa a fost interpretată de mai toţi marii artişti americani, de la Joan Baez la Bruce Springsteen.
Legătura, aşa cum o văd, eu este că există doar statistici ale ziariştilor sacrificaţi în acest an în timpul catastrofei printului, dar nu am văzut nicăieri, şi mărturisesc că nici eu nu pot să fac, o listă concretă a celor rămaşi pe drumuri. Patetic, poate, dar aşa o văd eu.
Două dintre poveştile lor aş vrea să vi le spun azi. Nu le dau numele, pentru că nu cred că ar vrea, dar ele sunt probe concrete a ceea ce se află în spatele statisticilor. Eu le-am aflat de curând, după ce terminasem angajările la „Puterea“, dar holurile rămăseseră pline de oameni care încă sperau să apuce un loc din care să poată respira „aerul” unei redacţii.
Prima este a unei femei de peste 40 de ani care a lucrat la „Gardianul“ la prelucrarea fotografiilor. Nu şi-a găsit nimic după 5 ianuarie. Perseverează şi acum, deşi nu mai are bani decât să supravieţuiască, un curs de paginatori, încăpăţânându-se să creadă că, într-un viitor oarecare, cineva va avea nevoie de cea mai lovită categorie, „detepiştii”. I-am spus că nu o putem angaja. Ştia şi ea deja, după ce văzuse toate calculatoarele ocupate în secţia de paginare. Mi-a spus însă că e fericită că unii dintre noi au pornit ceva, orice. Îi dădea speranţa, spune ea, că nu învaţă în zadar o meserie moartă. A plecat zâmbind.
O altă poveste dureros de reală. A venit, tot prea târziu, din păcate pentru ea. E o fată micuţă, fost redactor la secţia de Cultură a defunctului Cotidianul. A aflat că nu mai avem locuri şi se pregătea să plece demnă, dar, spre uşă a cedat. Mi-a cerut o ţigară şi am simţit din felul cum fuma că nu avusese de mult ţigări, apoi mi-a spus: „Dar ştiţi pe cineva care are nevoie de bonă sau de menajeră?”
Nu închei înainte de a repeta un lucru, orice ar spune toţi marii analişti. Nu s-au închis cele mai proaste ziare şi nici nu au rămas pe drumuri cei mai slabi „deportaţi”.
Posted in Editoriale
Leave a comment
Prea mulţi ziarişti şi prea puţine ştiri
În ultimele luni am discutat cu mai mulţi oameni ce păreau înclinaţi să investească în presă. Am observat că plata jurnaliştilor pe care urmau să-i angajeze era pe ultimul loc, chiar dacă în economia unui ziar salariile reprezintă uneori şi 90 la sută din cheltuielile lunare. Apoi am mai observat ceva, fraza „ce or să facă, unde să se ducă?” se repeta obsesiv. Şi apoi am observat că într-adevăr oamenii nu au unde să se ducă. S-au închis patru ziare mari în ianuarie şi de atunci au mai făcut concedieri alte trei trusturi. S-au scăzut salariile şi totuşi puţinii oameni rămaşi cu loc de muncă nu au plecat din firme, unii chiar mulţumind lui Dumnezeu că nu sunt complet pe drumuri. Primul impuls este să spui că printul este în criză sau chiar muribund. Şi eu am fost tentat să spun asta, mai ales după închiderea „Gardianului“, pentru că e în natura umană să cauţi vinovaţi externi pentru ce ţi se întâmplă. Apoi m-am mai gândit la datele pe care le avem toţi, dar nu le înţelegem.
Adevărul este că suntem prea mulţi ziarişti. Am avut toţi de lucru? Sau doar un serviciu? Eram utili publicului, sau doar utilizabili? Celor frământaţi de deontologie le atrag atenţia că m-am inclus şi eu în această analiză. În lunile astea am întâlnit mulţi ziarişti de valoare rămaşi pe drumuri. Au produs toată viaţa lor ştiri. Ştiri care au valorizat ziarele unde lucrau, dar în care se publicau poate şi porcării. Mulţi sunt categoric mai buni decât majoritatea celor ce şi-au păstrat locurile de muncă.
Mai am o întrebare pe suflet, ziarele neînchise sunt mai bune decât cele băgate în faliment? Un finanţist va spune că da, dar părerea mea e diferită, şi nu mă refer acum la „Gardianul“. Sau nu doar la „Gardianul“. Văd că pe televiziunile de ştiri lipsesc informaţiile preluate din ziare. Nu cred că internetul a preluat forţa printului în a întrerupe programele de talkshow-uri interminabile. De la lovitura celor de la HotNews cu stenogramele Voicu, nici un alt site nu a mai dat vreo bombă. Dar a mai fost vreo bombă de atunci? Sunt sigur că ziarele cheltuiau prea mult pentru a supravieţui, dar cred şi că nimeni nu mai are nevoie de ştiri-bombă. Poate mă alint şi mă alin…
Şi acum bancul din colecţia zilnică: Doi şomeri discută. Ai auzit de Bulă? Nu. Cică s-a angajat. Al doilea zice: Pentru bani ăsta e în stare de orice…
Posted in Editoriale
Leave a comment
Afacerea “Logan”: La colţul unei case rotunde se auzi o împuşcătură de cuţit, iar mortul căzu spânzurat…
Nu aveam nici un dubiu că afacerea „Logan“, declanşată în timpul campaniei pentru Parlament din anul 2008, va fi uitată. Din materialul colegilor mei văd că nici nu mai era nevoie de decizia de clasare a dosarului de la DNA, primii care au dat semnalul fiind cei de la ANRMAP (instituţie foarte activă anul trecut în cazuri precum Nicolae Nemirschi sau Elena Udrea), când au renunţat la procesele pentru anularea licitaţiilor făcute de Ministerul de Interne sub Cristian David. Semnalul a fost dat de preşedinte care, pentru prima oară în istorie, a întrerupt o şedinţă CSAT, indignat de banii aruncaţi de minister pe maşini ce ajungeau la 70.000 de euro bucata. Atunci David a greşit. Probabil speriat de scandal, s-a spălat pe mâini de toţi subordonaţii implicaţi în negocieri. PDL a simţit punctul slab şi, sub bagheta lui Felix Tătaru, a început o campanie agresivă pe această temă. Afişe de toate dimensiunile au umplut ţara, spamuri, mesaje electorale pe telefoane mobile.
S-a făcut şi un site. Loganul de 70.000 de euro a fost o vedetă. Apoi, după alegeri, spiritele s-au calmat. Acum s-au calmat definitiv. Dar cine le dă înapoi doi ani din viaţă celor anchetaţi, amendaţi, daţi afară sau doar tăvăliţi în public. Asta e una din dramele campaniilor româneşti. Apare mereu o afacere ce e exagerată de spiritele înfierbântate de mirosul apropierii voturilor, în loc investigaţiile să fie lăsate celor care se pricep la ele. Aşa au procedat pe rând toate partidele mari din România. Aşa au ajuns scandaluri naţionale afaceri precum Costea-Afişele cu Ion Iliescu, Flota, Sterling şi multe altele. Loviturile date prin intermediul instituţiilor îmi amintesc de un banc: un tip mergea prin deşert şi deodată ia o palmă peste obrazul stâng. Se uită în toate părţile, nimic. Ia apoi o palmă peste cel drept. Se uită iar în toate direcţiile, nimic din nou. Vine apoi o palmă peste creştet. Se uită şi în sus, doar cerul senin. Şi uite aşa a luat trei palme din senin.
Posted in Editoriale
Leave a comment
Ea: Sunteţi ginecolog? El: Nu, dar aş putea arunca o privire…
Astăzi e posibil să aflăm dacă din deja celebra tripletă BVB nu a mai rămas doar VB. La ora când scriu nu ştiu ce o să discute membrii Guvernului la Vila Lac şi nici ce le va spune (sau impune) preşedintele la discuţia de la Cotroceni, dar e cert că bate vânt de schimbare în Cabinetul Emil Boc. Totul suprapus cu atacul lui Traian Băsescu la adresa conducerii PDL. Nu pot fi bănuit că am surse foarte bune în acest partid, dar, vorba glumei alese ca titlu, „pot arunca o privire”. Am văzut lista de posibili remaniaţi culeasă, normal, pe surse, şi am observat că tripleta Blaga – Videanu – Berceanu a devenit un duo, ministrul de interne dispărând din orice posibilă listă de schimbări. Nu discut acum dacă vreunul dintre ei merită sau nu să-şi păstreze fotoliul. Dar o menţiune ar merita faptul că actualii miniştri formează o tripletă de succes din vremurile de restrişte ale partidului. A urmat apoi perioada în care în loc să fie numiţi „Triumvirat” li se spunea „Traianvirat”. Sigur, în acea perioadă nu existau în partid asalturi de genul celor făcute de grupul, încă foarte unit, al celor proveniţi din PNL sau al europarlamentarilor veniţi din preajma Palatului. Nu vreau să insist prea mult, dar salvarea unuia sau a altuia din BVB îmi aminteşte de un banc mai vechi din seria Radio Erevan. Cică întrebare: Care e cel mai frumos oraş din lume? Răspuns: Fără îndoială, Erevanul. Întrebare suplimentară: Şi de câte bombe ar fi nevoie pentru a-l distruge? Răspuns: Şi Baku e un oraş foarte frumos…
Posted in Editoriale
Leave a comment
Printul are în el ce îi trebuie pentru a supravieţui
Ouroboros, un cuvânt care mă obsedează de câteva luni, ar putea caracteriza ce se întâmplă acum în presă. Din Egiptul antic până în zilele noastre, trecând prin toate marile culturi ale lumii, şarpele care îşi înghite coada a rămas simbolul fiinţei care are în ea tot ce îi trebuie pentru a supravieţui. Poate sunt subiectiv, dar presa noastră seamănă cu acest simbol însuşit de atâtea generaţii de înţelepţi. Cred că noi, ziariştii, am ajuns să ne mâncăm între noi, dar, până la urmă, acest lucru ar putea să ne ajute să supravieţuim ca breaslă. Şi provocarea finanţării unei ediţii printate are ceva din însemnul străvechi. Avem la îndemână tot ce au avut şi înaintaşii noştri pentru a face istorie din ştiri, reportaje, comentarii, trebuie doar să ştim cum să le folosim în timpurile noastre pentru a le valorifica. Nu mai există cititor de print? În mod cert este mult mai puţin numeros, decimat de televiziuni şi internet, mai greu de mulţumit. A fost soluţia tabloidizării, cea a foiletoanelor, apoi cea a cd-urilor distribuite gratuit, a premiilor în bani sau maşini, încă mai ţine vânzarea cărţii împreună cu ziarul… Toate par soluţia ideală la un moment dat, dar devin desuete în timp. Noi propunem, deocamdată, altceva.
Ziarul nostru ar vrea să se impună prin ceea ce scrie. Nu vom reuşi din prima? Vedem atunci ce facem. O ştire-bombă, o exclusivitate, o dezvăluire care schimbă percepţia unui caz ce părea pentru toţi o axiomă, un comentariu ce conţine şi informaţii, nu doar păreri de telespectator, toate pot face încă atractiv un ziar, aşa cum îl ştiau bunicii şi părinţii noştri. E un pariu pe care-l facem, pentru doar 0,95 de lei, cu oricare dintre dumneavoastră.
P.S.: Acum câţiva ani se spunea că ziarul tipărit nu poate să moară, invocându-se exemplul unei bătrâne care a spus, la un sondaj, că va continua să cumpere ziare pentru că poate împacheta brânza în ele. Între timp au apărut caserolele vidate! Uite că în timp managerii au inventat ziarul vândut ca ambalaj al unei cărţi. Astăzi ziarul ar putea redeveni o hârtie de împachetat informaţii.
Posted in Editoriale
Leave a comment
Prea mulţi ziarişti, prea puţine ştiri (III)
Am descoperit de câteva zile o savoare aproape masochistă de a scrie despre criza din presă, în special din presa scrisă. După mine, numărul mare de şomeri, după ce au lucrat în presă, şi ştirile tot mai puţine oferite televiziunilor de specialitate de ziare sau de moştenitorii printului, site-urile, demonstrează că evident în mod forţat am ajuns prea mulţi gazetari în piaţă şi totuşi oferim prea puţin. Sau poate lucrurile de interes public sunt mai bine ascunse şi, cantonaţi în era calculatorului, nu mai ştim să le descoperim. Azi o să mă opresc asupra unui element interesant, cred eu, evoluţia discursului despre criza din presă, în funcţie de publicaţiile sau televiziunile lovite.
Alo, draga mea, ce preferi căpşuni sau banane? De ce, eşti în piaţă? Nu, la farmacie.
O să încep cu ziua de 5 ianuarie, când s-au închis „Cotidianul“, “Ziua“, „Gardianul“ şi „Business Standard“. Au fost ezitări de comunicare, după mine, menţinerea pentru câteva zile a celor 4 site-uri a fost o eroare. Trebuia închis totul, aşa cum se şi luase de fapt decizia. Ezitarea a permis speculaţii despre cum a murit printul şi cum internetul preia atributul de comunicare-informare de la hârtie. Eu rămân la teoria mea, beneficii din publicitate aduce printul, nu site-ul, într-o firmă ce are ambele versiuni ale unui produs, printul atrage 75% din încasările din publicitate, iar restul site-ul, de cele mai multe ori fiind vorba despre clienţi ce îşi dau advertorialul şi în versiunea tipărită. Mai mult, pentru un site profesionist ai nevoie de o echipă la fel de numeroasă ca pentru un ziar tipărit, iar la o asemenea firmă salariile reprezintă grosul cheltuielilor.
În fine, pe lângă prohodul printului, a mai apărut atunci un discurs. Cel despre ziarele aservite care se închid când bătălia e pierdută. 6 decembrie era considerată ziua curăţirii presei de ciurucuri. Discursul, susţinut de oameni cunoscuţi din presă, era parţial adevărat. Nu pierderea sau câştigarea bătăliei contau pentru restructurarea ziariştilor, ci încheierea ei. Adică, OK, cei care au pierdut închid porţile (sau dau oameni afară, ca „Jurnalul Naţional“), căutând în farmacii prezervative cu gustul preferat, dar la ceilalţi ce a intervenit?
El: Ce ai face dacă aş câştiga la Loto? Ea: Ţi-aş lua jumătate şi te-aş părăsi. El: Perfect, ia 5 lei şi dispari!
Au urmat şocul de la „Curentul“, dispariţia cotidianelor gratuite „Atac“ şi „Interesul Public“ şi, marele şoc, pentru unii, vinderea şi restructurarea „Evenimentul zilei“. Ca informaţii publicate în campania pentru prezidenţiale, păreau a fi alături de câştigători, deci, potrivit discursului iniţiaţilor în media, nu aveau ciurucuri. Adevărul este că încheierea campaniei a venit spre sfârşitul unei perioade în care s-a investit artificial în presă, şi asta au făcut-o ambele tabere. Costurile depăşeau categoric veniturile şi asta înseamnă faliment. Să vinzi cărţi sau discuri nu pare a fi o soluţie, dovada cea mai bună fiind cutremurul recent de la „Adevărul“, unde eu cred că dacă lucruile ar fi mers bine din punct de vedere financiar nu s-ar fi ajuns la certuri pe bloguri.
În piaţă, termen foarte folosit în ultimul timp, mesajul a fost perceput diferit. Toţi ştiu că printul mai are zile, ştiu şi de ce anumite ziare s-au închis sau de ce altele au făcut concedieri masive, problema apare atunci când trebuie ei să investească într-o întreprindere de presă. Atunci se gândesc că poate argumentele servite public în comunicatele ce anunţă falimente sau restructurări conţin şi un dram de adevăr. De aceea, la această oră e o teamă cumplită pentru a investi în breasla noastră.
Soluţia e simplă, dar, din păcate, nu am găsit-o nici noi încă, la „Puterea“, dar văd că nici alţii, la alte publicaţii.
Bulă, ce ai vrea să-ţi scrie pe cruce? Ceva simplu, de exemplu „Vin imediat”
Soluţia ar fi regândirea printului, găsirea unor formule de comunicare prin scris pe care internetul să nu le mai detroneze atât de uşor. Ştirea exclusivă „împachetată” în hârtie e oarecum viabilă, dar îţi trebuie o echipă care să rivalizeze, fie şi măcar ca număr, cu o redacţie de televiziune sau de agenţie de presă. Mai avem de calculat, de căutat încă. Sunt convins că salvarea printului e undeva în aer şi aşteaptă să fie „culeasă”.
P.S.: M-au emoţionat reportajele televiziunilor de ştiri de la cozile formate la ultimul târg de joburi. Erau sadice, mai ales că la coadă erau şi oameni concediaţi şi din acele televiziuni.
Posted in Editoriale
1 Comment
Prea mulţi ziarişti, prea puţine ştiri (II)
Am o continuare la textul despre unul dintre detaliile imaginii presei, aşa cum am văzut-o eu în lunile în care am ajutat la organizarea ziarului „Puterea“. Cu gândul la ultraşii deontologiei, recunosc că am o vină în ceea ce se întâmplă acum în piaţă. Sunt, în Bucureşti, după estimările mele, aproximativ 1.000 de oameni rămaşi de la începutul acestui an fără locuri de muncă în presă. În capul meu, prin două aplicări ale regulii de trei simplă, am cam 7 la sută din vină. Grosul nu este dictat însă de legile economiei, contorsionate de criza economică, ci de deciziile a 5-6 oameni. Mă întreb şi acum unde au fost toate organizaţiile profesionale, sindicatele de ziarişti, societatea civilă, când oamenii ăştia au rămas pe drumuri? Ştiu răspunsul şi mă felicit încă o dată că nu am intrat niciodată în ele ca membru. Măsurile luate în aproape toate trusturile de presă au făcut ca şomerii din presă să fie priviţi ca nişte paria. De aceea am pus la sfârşitul acestui text o melodie cu o poveste tulburătoare.
Se cheamă Deportee (deportaţii) şi este dedicată unui eveniment negru din istoria recentă a SUA. La 29 ianuarie 1948, în canionul Los Gatos, din California, la graniţa cu Mexicul, s-a prăbuşit un avion la bordul căruia erau 4 americani şi 28 de mexicani, depistaţi ca muncitori ilegali şi deportaţi. Imediat după război, în SUA nu păsa nimănui de mexicanii săraci, aşa că nici o relatare de presă despre catastrofă nu a inclus numele deportaţilor morţi. De altfel numai 12 dintre ei au fost identificaţi, restul fiind îngropaţi într-o groapă comună. Evenimentul i-a inspirat o poezie lui Woody Guthrie, trubadurul sărăciei, devenit părintele folkului aşa cum îl ştim azi, şi o melodie a lui Martin Hoffman. Piesa a fost interpretată de mai toţi marii artişti americani, de la Joan Baez la Bruce Springsteen.
Legătura, aşa cum o văd, eu este că există doar statistici ale ziariştilor sacrificaţi în acest an în timpul catastrofei printului, dar nu am văzut nicăieri, şi mărturisesc că nici eu nu pot să fac, o listă concretă a celor rămaşi pe drumuri. Patetic, poate, dar aşa o văd eu.
Două dintre poveştile lor aş vrea să vi le spun azi. Nu le dau numele, pentru că nu cred că ar vrea, dar ele sunt probe concrete a ceea ce se află în spatele statisticilor. Eu le-am aflat de curând, după ce terminasem angajările la „Puterea“, dar holurile rămăseseră pline de oameni care încă sperau să apuce un loc din care să poată respira „aerul” unei redacţii.
Prima este a unei femei de peste 40 de ani care a lucrat la „Gardianul“ la prelucrarea fotografiilor. Nu şi-a găsit nimic după 5 ianuarie. Perseverează şi acum, deşi nu mai are bani decât să supravieţuiască, un curs de paginatori, încăpăţânându-se să creadă că, într-un viitor oarecare, cineva va avea nevoie de cea mai lovită categorie, „detepiştii”. I-am spus că nu o putem angaja. Ştia şi ea deja, după ce văzuse toate calculatoarele ocupate în secţia de paginare. Mi-a spus însă că e fericită că unii dintre noi au pornit ceva, orice. Îi dădea speranţa, spune ea, că nu învaţă în zadar o meserie moartă. A plecat zâmbind.
O altă poveste dureros de reală. A venit, tot prea târziu, din păcate pentru ea. E o fată micuţă, fost redactor la secţia de Cultură a defunctului Cotidianul. A aflat că nu mai avem locuri şi se pregătea să plece demnă, dar, spre uşă a cedat. Mi-a cerut o ţigară şi am simţit din felul cum fuma că nu avusese de mult ţigări, apoi mi-a spus: „Dar ştiţi pe cineva care are nevoie de bonă sau de menajeră?”
Nu închei înainte de a repeta un lucru, orice ar spune toţi marii analişti. Nu s-au închis cele mai proaste ziare şi nici nu au rămas pe drumuri cei mai slabi „deportaţi”.
Posted in Editoriale
Leave a comment
Prea mulţi ziarişti şi prea puţine ştiri
În ultimele luni am discutat cu mai mulţi oameni ce păreau înclinaţi să investească în presă. Am observat că plata jurnaliştilor pe care urmau să-i angajeze era pe ultimul loc, chiar dacă în economia unui ziar salariile reprezintă uneori şi 90 la sută din cheltuielile lunare. Apoi am mai observat ceva, fraza „ce or să facă, unde să se ducă?” se repeta obsesiv. Şi apoi am observat că într-adevăr oamenii nu au unde să se ducă. S-au închis patru ziare mari în ianuarie şi de atunci au mai făcut concedieri alte trei trusturi. S-au scăzut salariile şi totuşi puţinii oameni rămaşi cu loc de muncă nu au plecat din firme, unii chiar mulţumind lui Dumnezeu că nu sunt complet pe drumuri. Primul impuls este să spui că printul este în criză sau chiar muribund. Şi eu am fost tentat să spun asta, mai ales după închiderea „Gardianului“, pentru că e în natura umană să cauţi vinovaţi externi pentru ce ţi se întâmplă. Apoi m-am mai gândit la datele pe care le avem toţi, dar nu le înţelegem.
Adevărul este că suntem prea mulţi ziarişti. Am avut toţi de lucru? Sau doar un serviciu? Eram utili publicului, sau doar utilizabili? Celor frământaţi de deontologie le atrag atenţia că m-am inclus şi eu în această analiză. În lunile astea am întâlnit mulţi ziarişti de valoare rămaşi pe drumuri. Au produs toată viaţa lor ştiri. Ştiri care au valorizat ziarele unde lucrau, dar în care se publicau poate şi porcării. Mulţi sunt categoric mai buni decât majoritatea celor ce şi-au păstrat locurile de muncă.
Mai am o întrebare pe suflet, ziarele neînchise sunt mai bune decât cele băgate în faliment? Un finanţist va spune că da, dar părerea mea e diferită, şi nu mă refer acum la „Gardianul“. Sau nu doar la „Gardianul“. Văd că pe televiziunile de ştiri lipsesc informaţiile preluate din ziare. Nu cred că internetul a preluat forţa printului în a întrerupe programele de talkshow-uri interminabile. De la lovitura celor de la HotNews cu stenogramele Voicu, nici un alt site nu a mai dat vreo bombă. Dar a mai fost vreo bombă de atunci? Sunt sigur că ziarele cheltuiau prea mult pentru a supravieţui, dar cred şi că nimeni nu mai are nevoie de ştiri-bombă. Poate mă alint şi mă alin…
Şi acum bancul din colecţia zilnică: Doi şomeri discută. Ai auzit de Bulă? Nu. Cică s-a angajat. Al doilea zice: Pentru bani ăsta e în stare de orice…
Posted in Editoriale
Leave a comment
Afacerea “Logan”: La colţul unei case rotunde se auzi o împuşcătură de cuţit, iar mortul căzu spânzurat…
Nu aveam nici un dubiu că afacerea „Logan“, declanşată în timpul campaniei pentru Parlament din anul 2008, va fi uitată. Din materialul colegilor mei văd că nici nu mai era nevoie de decizia de clasare a dosarului de la DNA, primii care au dat semnalul fiind cei de la ANRMAP (instituţie foarte activă anul trecut în cazuri precum Nicolae Nemirschi sau Elena Udrea), când au renunţat la procesele pentru anularea licitaţiilor făcute de Ministerul de Interne sub Cristian David. Semnalul a fost dat de preşedinte care, pentru prima oară în istorie, a întrerupt o şedinţă CSAT, indignat de banii aruncaţi de minister pe maşini ce ajungeau la 70.000 de euro bucata. Atunci David a greşit. Probabil speriat de scandal, s-a spălat pe mâini de toţi subordonaţii implicaţi în negocieri. PDL a simţit punctul slab şi, sub bagheta lui Felix Tătaru, a început o campanie agresivă pe această temă. Afişe de toate dimensiunile au umplut ţara, spamuri, mesaje electorale pe telefoane mobile.
S-a făcut şi un site. Loganul de 70.000 de euro a fost o vedetă. Apoi, după alegeri, spiritele s-au calmat. Acum s-au calmat definitiv. Dar cine le dă înapoi doi ani din viaţă celor anchetaţi, amendaţi, daţi afară sau doar tăvăliţi în public. Asta e una din dramele campaniilor româneşti. Apare mereu o afacere ce e exagerată de spiritele înfierbântate de mirosul apropierii voturilor, în loc investigaţiile să fie lăsate celor care se pricep la ele. Aşa au procedat pe rând toate partidele mari din România. Aşa au ajuns scandaluri naţionale afaceri precum Costea-Afişele cu Ion Iliescu, Flota, Sterling şi multe altele. Loviturile date prin intermediul instituţiilor îmi amintesc de un banc: un tip mergea prin deşert şi deodată ia o palmă peste obrazul stâng. Se uită în toate părţile, nimic. Ia apoi o palmă peste cel drept. Se uită iar în toate direcţiile, nimic din nou. Vine apoi o palmă peste creştet. Se uită şi în sus, doar cerul senin. Şi uite aşa a luat trei palme din senin.
Posted in Editoriale
Leave a comment
Ea: Sunteţi ginecolog? El: Nu, dar aş putea arunca o privire…
Astăzi e posibil să aflăm dacă din deja celebra tripletă BVB nu a mai rămas doar VB. La ora când scriu nu ştiu ce o să discute membrii Guvernului la Vila Lac şi nici ce le va spune (sau impune) preşedintele la discuţia de la Cotroceni, dar e cert că bate vânt de schimbare în Cabinetul Emil Boc. Totul suprapus cu atacul lui Traian Băsescu la adresa conducerii PDL. Nu pot fi bănuit că am surse foarte bune în acest partid, dar, vorba glumei alese ca titlu, „pot arunca o privire”. Am văzut lista de posibili remaniaţi culeasă, normal, pe surse, şi am observat că tripleta Blaga – Videanu – Berceanu a devenit un duo, ministrul de interne dispărând din orice posibilă listă de schimbări. Nu discut acum dacă vreunul dintre ei merită sau nu să-şi păstreze fotoliul. Dar o menţiune ar merita faptul că actualii miniştri formează o tripletă de succes din vremurile de restrişte ale partidului. A urmat apoi perioada în care în loc să fie numiţi „Triumvirat” li se spunea „Traianvirat”. Sigur, în acea perioadă nu existau în partid asalturi de genul celor făcute de grupul, încă foarte unit, al celor proveniţi din PNL sau al europarlamentarilor veniţi din preajma Palatului. Nu vreau să insist prea mult, dar salvarea unuia sau a altuia din BVB îmi aminteşte de un banc mai vechi din seria Radio Erevan. Cică întrebare: Care e cel mai frumos oraş din lume? Răspuns: Fără îndoială, Erevanul. Întrebare suplimentară: Şi de câte bombe ar fi nevoie pentru a-l distruge? Răspuns: Şi Baku e un oraş foarte frumos…
Posted in Editoriale
Leave a comment
Printul are în el ce îi trebuie pentru a supravieţui
Ouroboros, un cuvânt care mă obsedează de câteva luni, ar putea caracteriza ce se întâmplă acum în presă. Din Egiptul antic până în zilele noastre, trecând prin toate marile culturi ale lumii, şarpele care îşi înghite coada a rămas simbolul fiinţei care are în ea tot ce îi trebuie pentru a supravieţui. Poate sunt subiectiv, dar presa noastră seamănă cu acest simbol însuşit de atâtea generaţii de înţelepţi. Cred că noi, ziariştii, am ajuns să ne mâncăm între noi, dar, până la urmă, acest lucru ar putea să ne ajute să supravieţuim ca breaslă. Şi provocarea finanţării unei ediţii printate are ceva din însemnul străvechi. Avem la îndemână tot ce au avut şi înaintaşii noştri pentru a face istorie din ştiri, reportaje, comentarii, trebuie doar să ştim cum să le folosim în timpurile noastre pentru a le valorifica. Nu mai există cititor de print? În mod cert este mult mai puţin numeros, decimat de televiziuni şi internet, mai greu de mulţumit. A fost soluţia tabloidizării, cea a foiletoanelor, apoi cea a cd-urilor distribuite gratuit, a premiilor în bani sau maşini, încă mai ţine vânzarea cărţii împreună cu ziarul… Toate par soluţia ideală la un moment dat, dar devin desuete în timp. Noi propunem, deocamdată, altceva.
Ziarul nostru ar vrea să se impună prin ceea ce scrie. Nu vom reuşi din prima? Vedem atunci ce facem. O ştire-bombă, o exclusivitate, o dezvăluire care schimbă percepţia unui caz ce părea pentru toţi o axiomă, un comentariu ce conţine şi informaţii, nu doar păreri de telespectator, toate pot face încă atractiv un ziar, aşa cum îl ştiau bunicii şi părinţii noştri. E un pariu pe care-l facem, pentru doar 0,95 de lei, cu oricare dintre dumneavoastră.
P.S.: Acum câţiva ani se spunea că ziarul tipărit nu poate să moară, invocându-se exemplul unei bătrâne care a spus, la un sondaj, că va continua să cumpere ziare pentru că poate împacheta brânza în ele. Între timp au apărut caserolele vidate! Uite că în timp managerii au inventat ziarul vândut ca ambalaj al unei cărţi. Astăzi ziarul ar putea redeveni o hârtie de împachetat informaţii.
Posted in Editoriale
Leave a comment