Author Archives: Alecu Racoviceanu

Azi aveam altceva de notat în Jurnal. Cum Sofia a avut la grădi ”ora de pus murături” și cum…

Jurnalul ăsta l-am început pentru că simțeam că pierd lucrurile frumoase din copilăria fragedă a fetelor mele. Le uiți, așa cum uiți unde ai pus moțul tăiat la un an. Când vrei să-l arăți cuiva nu dai de el, dar uneori, umblând după altceva prin cele mai acoperite locuri, dai peste el. Și strângi cutia în brațe și plângi.
Așa voi strânge eu cândva filele astea de jurnal și, oriunde l-aș deschide, va fi un zâmbet, un clinchet de râs sau o șotie care pe moment m-a enervat, dar pe care o voi privi cândva ca pe un dulce dar.
Numai că azi aș fi ipocrit dacă aș vorbi de murături – deși, fie vorba între noi, chiar merita snoava cu gogoneaua – pentru că am altceva în minte. Sunt nervos.
Urmăresc de câteva zile cazul școlii din Pitești unde o clasă întreagă – copii și părinți – se luptă cu un băiat. Și tot de câteva zile mă chinuie întrebarea: ce aș face eu într-o astfel de situație?
Am citit relatări, păreri de tot felul, specialiști din mai toate domeniile și m-am gândit așa: e grav dacă măcar un sfert din ce spun copiii și părinții ăia e adevărat că au pățit în ultimele luni. Eu nu rezistam! E o poveste fără vinovați. Ba e sistemul, lipsa de personal, boala, foștii colegi ai băiatului. Ok, sunt de acord, dar nici colegii de acum nu au vreo vină. Chiar toți părinții lor sunt nebuni să fugă de la serviciu ca să stea pe un hol de școală cu foi de A4 în mână?
Vă spun cu mâna pe inimă: nu înghițeam sub nici o formă să-mi amenințe cineva copilul cu un compas! Nu știu exact cum făceam, dar a doua zi cel care mi-a amenințat copilul nu repeta gestul! ”Vă tai pe toți și după aia mă sinucid!” Pe bune? Copilul meu nu are de ce să audă asta. Sau, în fine, nu de două ori.
Suntem toți nebuni? Am ajuns în situația în care negociem lucrurile astea? Că profesorul a luat notă de situație, directorul e preocupat, că nu e psihologul la serviciu, să întrebăm și un neuropsihiatru, stai că nu e la cabinet, că stai să vezi, că nu e chiar așa? Hai să fim serioși, mă jur pe soarele care răsare în bătrânul Obor și luminează până-n străfunduri putinile de varză, nu-mi păsa de nimic dacă se lua cineva de vreuna dintre fetele mele!
Văd doamne indignate că școala traumatizează copiii dacă-i pune să învețe poezii pentru serbare, că sunt loviți în stima de sine dacă li se dau note, că se scofâlcesc mental dacă profesorul le atrage atenția în clasă că vorbesc la ore, dar sar acum pe părinții copiilor care sunt amenințați cu un compas!
Pe bune? Asta nu traumatizează. Doar ora de muzică îl umple de filoxeră, că își pierde copilul cheful de viață dacă află că e afon? Frica de Iad de la ora de Religie e mai periculoasă decât amenințarea cu un Iad aici, palpabil?
Școala trebuie să fie un loc al siguranței, nu unul unde copilul învață despre diversitate sub amenințare. Da, viața e făcută din bune și rele, trebuie să ia contact cu tot ce are lumea mai bun sau mai rău, dar cu un preț rezonabil.
Aveți idee ce înseamnă pentru un copil să se simtă amenințat? Să alerge la dascăl, omul pe care sufletul lui l-a investit cu încredere și acesta să ridice din umeri. Că nu are ce face. Ăsta se duce la director. Ăla clatină și el din cap a neputință. Părinții copilului amenințător plâng, învinși de situație, aduc acte medicale. Apare un psiholog care explică doct ce ar trebui făcut. Mai vine unul. Stă un părinte la ore. Apare încă un psiholog.
Și în timpul ăsta…
Suntem niște ipocriți siniștri dacă ne mințim că în tot acest timp stăm și privim totul cu calm și înțelegere! Eu măcar recunosc, n-aș putea. Simt că-mi fierbe sângele în vine numai gândindu-mă!
Cum ar arăta fiecare zi – dacă, Doamne ferește, aș fi într-o asemenea situație? Lași copilul la poarta școlii și îți spui în gând: ”Poate n-o lovește. Poate sare la altul sau poate e domnul psiholog la serviciu și nu se întâmplă nimic.” Și apoi te duci liniștit la muncă?
Câți ar putea face asta cu sufletul împăcat?
Toată compasiunea pentru copilul bătut de soartă. Nici nu sunt absurd legat de jughineala dintre copii.
(mai mult…)

Petele de ruj pe hainele bărbaților sunt ca urmele de gloanțe pe drapelul de luptă al unității. Bătălii, încleștări, privești lumina victoriei prin gaură, mijești ochii și le spui celor din jur: ”N-a fost ușor, dar a meritat!” Sigur, drapelul de luptă găurit trebuie ascuns de privirea dușmanului, incapabil să aprecieze la justa valoare victoria asupra altui dușman.
În fine, nu o mai lungesc: am o pată de ruj pe blugi. Exact ca o zgârietură de lance pe un steag de luptă, doar că în acest caz…
-Ai ceva pe pantaloni.
Omul doar stătea lângă mine, la coadă la supermarket. Singurul motiv pentru care aveam de ce să ne tutuim era poate că duminică noaptea, pe o ploaie rece ca mâna moaștelor Sfintei Paraschieva, amândoi cumpăram lapte și iaurt cu căpșuni.
-Da, e ruj…
Omul s-a oprit, a prins coșul cu ambele mâini, de parcă brusc nu mai avea destulă forță în una și mi-a făcut loc să trec în fața lui. Casiera s-a aplecat peste tejghea și s-a uitat și ea la pulpa mea, pe care tronează dâra de ruj.
-E ruj?
N-a așteptat răspunsul, dar a dăugat rapid:
-Punguță? Ceva de curățare rapidă?
-Păi ce – am întrebat eu – nu iese la spălat?
-Eh, ba da, dar mă gândesc că doamna îi bagă la spălat și…
Casiera și celălalt client întârziat se uitau prea fix la mine ca să nu am nicio reacție, așa că le-am spus povestea:
(mai mult…)

Recunosc, mă simt oarecum discriminat când intru într-o frizerie. Scaune libere la tuns, periile de păr stau aliniate de-a dreapta fiecărui loc comod, tuburile și cutiile cu tot felul de balsamuri așteaptă să dezmierde. Totuși, invariabil, aud o voce cum doar casierele din astfel de așezăminte ale răsfățului pot avea: ”Bună ziua! Vă servim cu ceva? O manichiură?”
Am însă și un avantaj. Mă cunosc mai toate manichiuristele din Obor. Și asta nu e puțin lucru!
De aceea, când – odată pe lună – fetele merg cu mama lor să se aranjeze, toată familia apelează la mine. ”Tati are relații la Barbie!”

Ok, oricât mi-ar plăcea să cred că Sofia e convinsă că Tati o știe pe diva tuturor copilăriilor, adevărul e că, la 4 ani, Sof s-ar putea jura că eu am relații să o introduc în cea mai realistă versiune a unui joc de pe tabletă, în care pictezi unghiile lui Barbie.
Dar, săptămâna trecută, a venit vremea să-și ”taie vârfurile”. Când o fetiță ia o asemenea decizie, nu prea încape loc de negociere. Silvana a încercat un timid ”Sună Mami mâine la coafor și…”
Sofia a început să țipe. Alecsia – face 8 ani la anul, dar uneori cred că minții ei îi e dor de anii de grădiniță – s-a oferit să-i taie ea părul Sofiei. Cea mică a fost imediat de acord!
O asemenea situație trebuie gestionată rapid. Am mai lăsat noi – acum vreo 4 ani – o conjunctură similară să se rezolve de la sine și… Alecsia și-a tăiat singură bretonul!
Ah, ce chin, ce dor, ce jale! Cât a bocit toată casa, când am văzut cum copilul avea doar juma’ de frunte!
Acum nu puteam risca! Sofia trebuia potolită, Alecsiei trebuie urgent să-i găsim o ocupație.
-Auzi, Mami – a spus Alecsia, privind cu jind spre suportul unde era foarfeca de decupat hârtii – dacă Sof iese bine, te coafez și pe tine.
Silvana s-a întors spre mine și, cu ochi rugători, a spus, sfârșită:
-Mihaela e în concediu, suni tu la… Barbie?
-Păi, Barbie e manichiuristă!
-Trebuie să fie vreo colegă. Doar vârfurile…
-Bine, sun acum!
(mai mult…)

Ușa dormitorului s-a deschis ca izbită de valuri și imediat a intrat lumina lunii. Ca un mosor de beteală s-a răsfirat pe podea, până la picioarele patului. Pe buclele catifelate călăreau două umbre care – până să zici ”Hei, de ce nu sunteți în pat?” – s-au cățărat peste pături și trupuri înlemnite de părinți și s-au așezat direct pe perne.
-Tati, trebuie să-ți spun!
Eu n-am apucat să spun ceva, că Silvana s-a ridicat deja în capu’ oaselor, a prins lumina și atunci am văzut că pe pernele noastre stăteau Alecsia și Sofia, plus o pleiadă de plușuri.
-Ce să-mi spui, Sof? De ce nu dormi?
-O iubesc pe Elsaaaaaa!
-Și eu!
-Și eu!
Era un ”și eu” în plus. Două voci de copil și una de bărbat trezit din somn.
Silvana a prins amănuntul.
-Cum adică ”și eu”?
-Păi, Mami, și eu iubesc pe Elsa…
-Taci, Alecsia, nu de tine era vorba. Tati, cum adică ”și eu”?
-Păăăi…
Nu m-a lăsat să termin. A stins lumina, s-a întors cu spatele la noi și a tăcut. Suspect. Fetele s-au ghemuit pe pernă și m-au împins până ce aproape m-au dat jos din pat. Nu am mai așteptat un ghiont, m-am dat singur jos din pat.
Înainte de a ieși din dormitor am mai încercat:
-Să vezi…
-Taci, dormim toate!
Când închideam ușa, sfâșiind beteala de lumină, am auzit un: ”Auzi! Și eu!” Suna ca un oftat sau ca ca o dojană. Dar poate mi s-a părut.
În bucătărie, la pipa păcii cu mine, am recapitulat secvența și am repetat cu voce tare: ”Și eu o iubesc pe Elsa!” Și, cum pipa nu te întrerupe niciodată, i-am explicat ei:
Frumușică foc, albă și galbenă ca o prăjitură cu ciocolată albă și înghețată de vanilie, femeia asta m-a ajutat să petrec două ore și jumătate minunate. Totuși, nu am văzut-o niciodată. Doar în poze.

Sâmbătă după-amiază, pe la 5, fata asta își retușa machiajul, poate-și potrivea coada din păr închipuit pe lângă decolteu. Eu umpleam o pipă, deschideam ușa de la balconul sufrageriei și lăsam frigul de afară să alunge până și ecoul țipetelor și chicotelilor fetelor care se aranjează să iasă în oraș.
(mai mult…)