Author Archives: Alecu Racoviceanu

-E cam… cum să spun eu?
Îl vedeam pe tipul din fața mea cum e jenat că nu găsește sinonime la ”gay”.
-E puțin cam…
Privea fix punga mea de pipă și, aici eram de acord cu el, obiectul arăta ciudat. Croită din pânză de sac, prinsă cu o bucată subțire de sfoară, punga are doi călăreți pictați pe o față. E mai bărbătească decât o scărpinare la… în miez de vară ( nu am găsit nicio soluție elegantă pentru cuvântul ”coaie”, dar era o discuție între bărbați!). De aia părea ciudat că are agățată o jucărie. Un mic tigru din Ice Age. Din ăla care dă din cap când îl miști.
-E cam… pe invers… jucăria aia, prinsă acolo. De ce o ții?
Prietene, e o poveste lungă, dar văd că ai ceva timp așa că…
Fix acum doi ani, pe 30 august 2014 – Doamne, cum faci Tu timpul să zboare! – puneam poza asta:

Și scriam așa: ” Într-o familie cu 3 de Alexandru iei ce cadou apuci! Leonte a fost adjudecat de…. tati!”
Leonte încă e la noi în casă, dar e mult mai scărmănat. De altfel, m-a rugat să nu-i pun o poză recentă sau cel puțin să nu fac asta până nu-i coase cineva spatele, din care sângerează vată.
În fiecare an, 30 august e o serbare aparte în familia noastră. Alecu, Alecsia și Sofia-Alexandra… nu mă întrebați de ce Silvana nu și-a luat până acum și ea un al doilea prenume. Dar nu asta e important acum – am mai spus chestia asta, uite AICI o descriere mai exactă a zilei botezată ”Sfântul Tati” – ci faptul că, deși anul ăsta am pe masă două daruri care sunt doar ale mele, un papion negru ca tăciunele și o pereche de butoni cu doi căluți aurii, mi-am dat seama că alte daruri, mult mai importante stau sub ochii mei și abia așteaptă să fie culese. Altfel… se trec! Ca perele mălăiețe care nu ajung în gura lui Nătăfleață.
Anul ăsta am sărbătorit toți, în curte. Când totul s-a încheiat, la o pipă, mă uitam la daruri. Și mi-am amintit două secvențe. Și mi-am dat seama că eu aveam patru daruri, nu doar două! Patru, prietene, mi-am scos pârleala pentru multe onomastici!
Acum câteva zile, Alecsia a ”capturat” două agățătoare pentru telefon, două figurine din Ice Age. Tare mândră era de ele! A făcut planuri cum le va agăța la ghiozdan. Le-a ascuns de Sofia. Nu știu ce mi-a venit, dar m-am trezit spunându-i: ”Astea nu sunt ale mele?”
Mânuța i s-a strâns pe micile comori și ochii i s-au împietrit. I-am spus că glumeam, am ciufulit-o a alint și mi-am văzut de ale mele.
Seara, înainte de culcare, am simțit-o pe la noi prin dormitor. Am crezut că ”se sustrage” de la programul de seară ca să mai vadă un episod din Zorro, așa că am azvârlit din grădină un ”Alecsia, treci în cameră!” Și iar mi-am văzut de ale mele.
Când am ajuns în pat, mi-am pus obosita chelie pe pernă și mi-am băgat o mână sub pernă. Am tras-o repede, zgâriat de ceva. Amorțit de așteptarea somnului, am crezut că am strivit vreo mâță și am dat repede perna la o parte, sperând ca măcar câteva vieți să fi rămas din cele nouă ale bietei ființe. În loc de măruntaie de pisic, am văzut jucăriile Alecsiei.
Dimineață, când a venit ca să se asigure că nimeni nu mai doarme dacă ea e trează, i-am întins zdrăngănelele, crezând că le-a ascuns de Sofia sub perna mea.
-Nu, tati, ia-le! Ți le dăruiesc!
Ți-am spus de papion, de butoni, ei bine, figurinele sunt al treilea cadou!
Seara, pe 29 august, pândeam prin geamul bucătăriei de vară a vecinilor cum se făceau clătite. Copiii noștri și ai lor – o ceată de cinci guri – pândeau același lucru, dar poziția mea era mai bună și în plus ei erau la etapa ”nu mâncați felul al doilea, nu primiți clătite!” M-a ajutat și fața, probabil, pentru că am primit două bucăți, rotite peste câte o lingură de dulceață de afine. Dar… ar mai fi mers una.
(mai mult…)

Da, fraților, s-a petrecut și această grozăvie! Sofia s-a îndrăgostit. Rău de tot, dragostea i-a umplut sufletul mic de-l pui în degetarul zânei care le coase hainele spiridușilor. I-a umplut sufletul atât de mult că nu mai e loc acolo nici pentru Olel, măgărușul de pluș care-i veghează visele, nici pentru Tati. Sufletul e plin ca inima unui izvor și tot ce pe afară e imediat sorbit de căpriorii hăituiți.
Scuzați-mă, vorbesc cam în dodii, dar nu ți se îndrăgostește zilnic mezina. Chiar dacă are numai 4 ani și poate n-ar strica să încep să mă obișnuiesc cu ideea.
Am observat că e ceva în neregulă într-o dimineață, când a ieșit din cameră fără Olel. Nu a spus nimic bietul măgăruș de pluș. A rămas cu zâmbetu-i de ață groasă înghețat pe față și se uita prin mărgelele tăciune după micuța care a zbughit-o afară.
Seara, la culcare, l-a luat în brațe, dar, înainte de a se băga amândoi cu nasurile-n așternuturi, a stat cu el lipit de față și i-a șoptit ceva. Doar ei știu ce-au discutat, dar, a doua zi, parcă Olel nu mai era mirat când n-a mai fost luat pe plajă. ”Na, a crescut Sof a noastră! Nu se putea să ne iubească doar pe noi toată viața!”
Măgăruș cu creier de vată, vorbește în numele tău, eu sunt Tati! Dar…
După-amiază, când am dat s-o iau pe după umeri, să ascult marea prin părul ei, ca dintr-un ghioc, Sof s-a ferit.
-Tati, las-o pe Sof!
Contrariat, am întrebat-o direct:
-Sof, ce e cu tine?
Și-a întors spre mine fața și a mijit ochii, ferindu-i de ultimele fulgere de bronz.
-Tati, Sof e îndlăgostit!
(mai mult…)

Marea se liniștise după două zile în care a fost mai nervoasă decât o divă surprinsă de paparazi cu bigudiurile în cap. Acum abia de trimitea câte un val plăpând, să mângâie și să oblojească malul în care lovise cu atâta furie. Capricii de divă!
La doi pași de ea, ascunși de soare sub un acoperiș de stuf, eram câțiva adulți. Tăcuți, triști, ne luam ”masa de adio”. Între noi trona un castron uriaș de midii fierte.
La masă eram genul acela de oameni pe care arhivele sufletului fiecăruia dintre noi îi cataloghează drept ”prieteni de vacanță”. Oameni despre a căror existență nici măcar nu știai în urmă cu două săptămâni, dar cu care ai acum telefonul plin de fotografii. Sunt pozele în care râzi în orice moment surprins. Alea cu capete lipite ca să încapă cât mai multe fețe într-un cadru ce pare prea mic. Alea cu castelul de nisip între personaje, cu fructul mării gătit întreg și pus pe un platou cu două roșii și o frunză de salată.
Schimbam numere de telefon, adrese de mail și chiar de acasă, promiteam că ne vom scrie, ne vom suna și chiar ne vom da peste cap programele ca să ne vizităm. Știți genul ăsta de oameni? Sunt cei pe care nu-i mai vezi niciodată. Și știi asta, chiar în timp ce le dai numărul de telefon. Sunt ca geanta de plajă, șortul cu windsurfer-ul cu vela galbenă. Sunt lucruri care ți-au produs bucurii, îți amintesc de bucurii, dar care pur și simplu nu se asortează griului restului de 11 luni din an.
Ca să alung urâțenia gândurilor de sfârșit de sejur, am luat o scoică și am desfăcut-o. I-am scos ”mațul” ăla negru, am stors apoi un strop de lămâie și am înghițit-o. Cu jumătatea de cochilie din mână am luat zeamă din bol și mi-am spălat cu ea cerul gurii.
-They are good for the libido. You know… libido.
Bineînțeles că știam ce e libidoul! Grecul care vorbise era cel care pregătise scoicile. Cică le pune, fără apă, într-o oală și apoi ele fierb în apa mării care se scurge din ele.
-Yes? We’ll see if…
A continuat să vorbească, amestecând cuvinte englezești, grecești și vreo două, mai explicite, românești, învățate de la mine.
(mai mult…)

-Sper că nu vreți să cărăm acasă toate cioburile astea de scoică! Silvana, ai idee de ce miroase la noi în cameră a pește mort, de zici că ești în vestiarul de la Crucea de Piatră?
Sunt convins că nevastă-mea apreciază de foarte multe ori avantajul de a împărți casa cu un tip care se visează scriitor. Poate că ăla nu a fost un moment bun ca să aprecieze o comparație reușită și foarte sugestivă. Sau poate compania în care am lăsat slobodă fraza…
-Clușea piatlă… phuaaah!
-Mami, ce e aia Crucea de Piatră?
Sofia și Alecsia întinseseră pe gresia camerei de hotel o grămadă de scoici, cochilii de melc și piciorușe de crab, culese de dimineață de pe plajă. Aici vroiam să ajung. Aveți prin casă astfel de amintiri de vacanță? Ați plecat vreodată de la mare – punând cu atenție în bagaje – cutii, pungi sau caserole pline cu bucăți de morți de tot felul, care nu au mai apucat să ajungă nisip? Sau aveți prin casă vreun șirag din cochilii pe care, când l-ați cumpărat, erați convinși că ”Vai, dragă, o să-l port uneori și o să-mi amintească de clipele astea minunate…” după care a început să adune calm praful din cutiile cu nimicuri de prin casă? Sunt convins că nu, pentru că nimeni nu cară de la mare scoici și melci de care nu are neapărat nevoie!
Marea a fost furtunoasă și a adus la mal milioane de astfel de resturi, ca și cum, undeva în adâncuri, când au fost întrebate ce vor să mănânce la desert, sute de sirene au strigat la unison: ”Midii!”.
Sofia și Alecsia au adunat (mare) parte din aceste resturi.

Dar acum problema era alta. Alecsia a repetat cu voce autoritară:
-Mami, ce e aia Crucea de Piatră?
-Clușea piatla… phuaaah!
Sofia părea și ea dornică de informații din trecut.
-Să vă explice taică-tău, că pe el îl mănâncă limba!
Uneori, femeile forțează nota, pasând prea multe responsabilități partenerilor de viață.
-Tati…
-Păi, Crucea de Piatră era un loc unde…
(mai mult…)

Nu toate amintirile de vacanță sunt frumoase. Ba nu, corect spus e așa: ”Toate amintirile de vacanță sunt frumoase, dar unele au o umbră gri!” Vom râde de ele, le vom uita și soarele din celelalte le va albi și pe cele mai puțin luminoase.
Alecsia a avut o astfel de întâmplare, dar a trecut peste ea, așa cum numai un copil știe, cu o lacrimă ștearsă cu dosul palmei și cu un râs ca un clinchet al clopoțelului care cheamă spiridușii la joacă.
Am ajuns într-un oraș care pare construit de o gloată de copii puși pe șotii. Unii au spus: ”Uite, aici punem un munte!” Alții au vărsat la poalele lui câteva ligheane cu apă sărată. Cei mai mici – și probabil și cei mai gălăgioși – au început să azvârle în dezordine cuburile din mai multe jocuri. De-a valma au răsărit blocuri, căsuțe sau vile impunătoare. În fine, șeful clasei a pus deasupra, ca o uriașă cireașă pe tort, o cetate otomană. S-a uitat la ea, nu i-a plăcut și a ronțăit-o, de au rămas din ea doar un zid, un turn și câteva pietre, toate purtând urmele caninilor vremii.

Undeva în măruntaiele acestui labirint, noi patru ne plimbam, inventând povești și jocuri, ca și cum miturile locului nu ne-ar fi fost de ajuns. Hlizindu-ne, am ajuns pe o stradă în care magazinele de suveniruri păreau mai dese decât pisicile care populează locul. Și – dacă tot am ajuns aici – fetele s-au ales și cu suveniruri. Sofia a primit o găinușă din lemn – Domnul Găinușă – iar Alecsia și-a ales tot o marionetă din surcele, un Așchiuță.
Recoltă destul de bună, dacă te gândești că șefa coloanei era nevastă-mea care bodogănea că ”Dăm banii pe toate chinezăriile!”
Tot urcând spre resturile cetății otomane, fetele au rămas în urmă. Acuma pot afirma că ultima oară le-am văzut printre nimicurile scumpe pe care le scosese în stradă o comerciantă. Atunci însă, habar nu aveam că Sofia și Alecsia rămăseseră în urmă, ascunzându-și ochii de migdal printre marafeturile femeii. Nici n-am băgat de seamă că, mai devreme, negustoreasa ne-a întrebat, zâmbind:
-Where are you from?
-Romania.
Apoi ea a tăcut. Parcă revăd acum că nici n-a mai zâmbit.
Ne îndepărtasem destul – eu cu Silvana – când am auzit-o pe Alecsia țipând. Oricâtă zarvă ar face pescărușii, indiferent cât huruie valurile mării sau cât de tare strigă gospodinele grase la soții care vin acasă mirosind a uzo, un părinte recunoaște vocea copilului printre toate zgomotele lumii.
-Tati, vino repede! L-a furat pe Așchiuță!
Primul gând a fost că hoțul ar putea fi chiar Sofia. Fetele își aleg de multe ori cadouri diferite doar pentru că plănuiesc să captureze și darul celeilalte. Dar apoi am văzut-o pe Sof cum vine după noi, strigând:
-Tati, lepede, Lesa!
Într-o secundă eram la ușa magazinului, ceea ce e o performanță, eu fiind lat cam cât străduța care șerpuiește printre căsuțele așezate una peste cealaltă.
Alecsia plângea la ușă. Femeia nu se vedea, dar o auzeam păsărind dinăuntru.
-Tati, l-a furat pe Așchiuță! Uite!
(mai mult…)