Author Archives: Alecu Racoviceanu

Vreau să vă spun de la început că nu sunt diamante în Cascada cu Diamante. Nici zâne n-am găsit la Cascada Zânelor. Am găsit doar un Dumnezeu – mare, puternic și groaznic de plictisit – care a migălit la o comoară pentru ochi și suflet și apoi a ascuns-o unde nici dracu’ n-ar căuta-o! Mare farseur!
Ca să ajungem la ea, am mers vreo 30 de minute cu mașina prin soarele ucigător, ținând un drum care părea că a fost zgâriat prin munte cu o țepușă, târâtă de un nebun. Apoi un altul – poate și mai nebun ca primul – a mers în urma lui și a acoperit rana stâncilor cu o dâră de asfalt gros, doar așa, ca să-și bată joc de ăla cu țepușa!
Ce căutăm noi 4? Sofia e convinsă că vom descoperi Cascada Zânelor, unde spiridușii puși pe șotii stau ascunși după pietre și le varsă în cap domnițelor codrului apă rece de izvor. Are nici 4 ani și e convinsă că e o glumă bună să torni un castron cu apă ca gheața pe o burtă încinsă de soare.
Alecsia – mai mare cu 3 ani – crede că mergem la Cascada Diamantelor și s-a asigurat la plecare că în portbagaj e o pungă goală în care să adunăm nestematele.
Silvana e cea cu aplecarea spre aventură. Acum câteva zile, am văzut indicatorul despre care am înțeles că arată drumul spre o cascadă. Toți ne-am arătat încântați de a vedea o ”chestie”, mai ales că eram convinși că nu se va renunța la o zi de lenevire pentru a merge…
La un moment dat, drumul nostru s-a despărțit de cel al nebunilor cu țepușe și asfalt și am ajuns pe un drum forestier. Prăpastie și pădure în dreapta, pădure și perete de munte în stânga.
De unde lași mașina, mai ai vreun kilometru de mers pe jos Dacă nu ai pe tine bagaje care să-l facă invidios profesional pe un măgăruș, drumul poate fi plăcut. Nu văd altfel de ce fetele cântau de se scuturau tufele de mure iar eu mă uitam cu jind la șopârlele care se prăjeau pe pietre.
Dar, când am ajuns…
Muntele e acoperit de o cuvertură de copaci, tufișuri, plante agățătoare. De sus nu vezi pământul. Totuși, un pârâu, nu mai mare decât cureaua unui șef de post, l-a găsit și țopăie vesel că pe el nu-l arde soarele.
(mai mult…)

Foto Bogdan Iftime

Cerul s-a spart, chiar deasupra noastră. A crăpat ca turul pantalonilor unui brutar prea gras și, între marginile rupturii din pânza de nori negri, a apărut o pată roșie. Roșie ca sângele de căpșună.
Îmi amintesc, când eram mic, la sfârșitul unei zile de vară în care vipia nu a pârjolit cât să zburde pe afară doar copiii, soarele roșu ca sângele era cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Bunicul meu se uita la cer, micșora ochii, ca și cum asfințitul îi gâdila fruntea și spunea:
-Se uită soarele înapoi. Se schimbă vremea.
Nu țin minte dacă s-a schimbat vreodată vremea, doar pentru că soarele sfâșia pătura de nori. Poate că nu, dar, privind dosul pe care soarele ni-l arăta cu aroganță, mă bucuram la gândul că ”mâine” va fi caniculă și după-amiaza era numai pentru noi, copiii.
Acum, cu smocul Sofiei în poale, mă uit direct în turul pantalonilor cerului. Peste tot locul curge sânge de căpșună și parcă simt cum asfințitul îmi gâdilă fruntea. Sau ceafa, la mine e tot una.
Brusc, simt nevoia să-i las ceva, cum mi-a lăsat bunicul meu. Ce dacă are 3 ani? Poate, peste ani, își va aminti de mine. Când soarele se va uita înapoi, poate va face și ea la fel și ”înapoi” va fi imaginea mea, ținând-o în poale, cu ochișorii protejați de palma mea de ultimele raze arzătoare ale zilei.
-Se schimbă vremea, Sof. Uite, soarele se uită peste umăr.
A ridicat capul și a privit drept în discul înroșit. L-a ridicat și pe Olel, cât umbra măgărușului de pluș să ne acopere pe amândoi.
-Tati, soarele nu are umăr!
(mai mult…)

Povestea care urmează este despre frunzele care cad. Poate chiar e momentul ei, acum, când vara pare că nu va trece niciodată și canicula își face de cap prin orașe, ca un proaspăt divorțat într-un magazin de haine de damă.
Nu e o întâmplare din jurnalul meu, ci o pagină ”ruptă” din al altui tată de fată, dar o notez aici la persoana întâi – cum mi-a fost povestită și mie – pentru că scurta – dar intensa – mea experiență de tată m-a învățat că nu există pățanii de acest fel care să te ocolească la infinit. Mai devreme sau mai târziu, toți le pățim pe toate!
Așadar…
Stăteam, într-o seară de sfârșit de vară, cu fata mea. Eu citeam un roman polițist și, mărturisesc, mă cam cufundasem în povestea cu dame bine și tipi ghinioniști. Fiică-mea meșterea la niște frunze culese de dimineață, din parc. Abia de reluasem firul poveștii, după ce rezolvam câteva sarcini de genul ”Tati, vreau pepene!”, ”Tati, nu mai vreau pepene! Ah, l-ai și adus? Bine, lasă-l aici!”.
Eroul din cartea mea plănuia un biet jaf, dar acum se gândea la o crimă în toată regula. Deodată, taman când ajunsesem la noaptea decisivă a reglării conturilor, o voce de cristal a spart liniștea de dinaintea picurării otrăvurilor în paharul femeii.
-Tati, să mai iei niște prezervative!
Deodată, cartea avea mai puțină acțiune decât realitatea din jurul meu. Știți, fetița mea are doar 6 anișori și abia buchisește două-trei cuvinte de prin lumea poveștilor nemuritoare. Dar, ca orice tată de fată, sunt și eu pregătit că va urma… că va urma… știți voi ce.
Dar nu sunt nebun, știu și că de multe ori imaginația adulților completează cu porcării poveștile inocente ale copilăriei, așa că m-am gândit că poate mi s-a părut că am auzit ceva, dar copila spusese altceva și eu…
-Tati, m-ai auzit? Să mai iei prezervative! Pe astea le-am terminat!
Cartea mi-a căzut din mână și cred că zgomotul făcut când a atins podeaua a fost mai puternic decât al pistolului folosit de eroul meu. Sau poate erau ochii mei care săriseră din orbite? Sau inima a mai bubuit o dată înainte de a se opri, ca un ceas de vestă, uitat în costumul de la Revelion.
-Taaaati! Iei?
În fiecare tată de fată stau pitiți un bărbat, un ucigaș de bărbați și un majordom supus dorințelor unei singure prințese. Curios, dar majordomul a vorbit primul:
-Sigur că da, dar la ce-ți trebuie?
-Să le am la întâlnirea cu colegii.
(mai mult…)

Expresia asta – Copiii din ziua de astăzi! – e perenă. Am auzit-o noi, au auzit-o părinții, încă de pe vremea când se gândeau mai mult la procesul tehnologic de producție decât la creșterea noastră. O să o spună și copiii de acum, când odraslele lor îi vor lăsa cu gura căscată. Zicerea acoperă o gamă uriașă de trăiri, de la nervii iscați de muzica pe care nu o înțelegi la mirarea că deja știu lucruri pentru care tu ai așteptat majoratul ca să le deslușești. Sau de la îmbrăcămintea care ție îți amintește de o zi interesantă de plajă la ce înțelege fiecare generație prin ”relație”.
E rândul meu să mă uit la Alecsia și să exclam din adâncul sufletului: Copiii din ziua de astăzi!
Povestea din această pagină de jurnal este despre roze și despre ce transmiți prin ele.
Roze trecute, din cele pe care grădinarul le taie, dar gospodina le mai ține măcar o noapte în glastră.

Acum câteva zile, savuram o picătură de liniște, scufundat într-o mare de tăcere. Am simțit la început un parfum de păr de zână, apoi o boare de dulceață de trandafir încins de soare. Tocmai când simțurile mi se desfătau, un amestec de păr cârlionțat, oase multe și tari și semne de bună purtare mi-a aterizat pe burtă. Spațiu de aterizare era destul, dar locul nu era pregătit pentru zbucium.
-Tati, ți-am adus flori!
Alecsia și un mănunchi de trandafiri s-au pus între mine și soare.
-De unde-i ai?
-Mama le-a tăiat. A zis că-s uscate și să ți le aduc.
Copiii au o sinceritate pe care noi, maturii, am pierdut-o de mult.
Am luat florile uscate și, din instinct, le-am numărat. 6!
Toată lumea știe că și celor care nu cred în superstiții le merge prost dacă le taie calea o mâță neagră, așa că am ținut să-i spun Alecsiei despre florile ”de mort” și buchetele pe care le dăruiești cuiva care încă mișcă.
(mai mult…)

Nuntă în Humor. N-are rost să vă mai spun care au fost cele mai frumoase flori din sutele de buchete care se adunaseră în spatele miresei.

Dar nu asta e important acum, ci altceva. Fiecare astfel de eveniment scoate dintr-o ladă de zestre – acoperită de o mare de tablete, telefoane și alte gadgeturi – obiceiuri despre care credeai că sunt de mult presate și uitate în ierbarul trăirilor.
Unul mi-a atras atenția, deși l-am mai văzut de câteva ori. Poate că de data asta inima mea era mai pregătită pentru a-i înțelege importanța.
E vorba de un mic ritual, venit de cine mai știe unde. Înainte de a pleca să ia mireasa, mirele îngenunchează în fața părinților și-și cere iertare dacă i-a supărat vreodată și le cere binecuvântarea.
Seamănă puțin cu iertarea obținută de la cei dragi înainte de a merge la împărtășanie. Aduce și cu pasul spre o viață complet nouă, în care intri fără a lăsa supărări în urmă.
(mai mult…)

Înainte de a avea fetele…

… mă întrebam, privindu-i pe alții cum dau în mintea copiilor, unde dispar bărbații după ce ajung tați? Se duc pe apa sâmbetei, dispar odată cu ciclul femeii însărcinate?
Am cunoscut sute de oameni, într-o viață pe care Dumnezeu mi-a dat-o plină de aventuri, am văzut bărbați care încleștau mâna pe prăsele la o simplă vorbă-n vânt și apoi i-am văzut umblând în patru labe, cu un cowboy de juma’ de metru în spinare, care le dădea palme peste fund.
Râdeam de ei!
Am văzut oameni care printr-o propoziție mutau fabrici dintr-un oraș în altul și apoi am râs de ei când plângeau de ciudă că nu pot repara mânuța unei păpuși.
Am dat, în preumblările mele, și peste bărbați care ascundeau ce simt – sau poate chiar nu simțeau nimic – și copii lor erau doar o sursă de iritare… dar nu la ei mă gândesc astăzi, ci la… cred că i-am caracterizat perfect, la bărbații care dispar odată cu ciclul femeii iubite și se transformă în uriașe păpuși mișcătoare, spre bucuria unor țânci.
Mă gândesc la durul de profesie care mânuiește biberonul ca pe un șiș. Și nimerește gurița care se ferește, cu precizie de chirurg. La influentul care, exasperat de o mutriță plouată, se pune în genunchi ca să aranjeze o cută încăpățânată a fustei. Mă gândesc la mâinile obișnuite să rupă gâturi sau să semneze sentințe care aproape se schilodesc, decupând trandafiri de hârtie. Sau la tipul învățat să dea ordine, care, în toiul nopții, mârâie în surdină un ”nani, nani, puișor” de vibrează căluții de pluș din leagăn.
(mai mult…)

Silvana a pus poza asta pe Facebook

O prietenă a și exclamat: ”Aha, deci așa se fac copiii!”
”Nu”, am spus eu în sinea mea, ”Asta îți fac copiii! Să te porți și tu ca un puști!”
Poza am făcut-o marți, pentru că…
Când am ieșit pe poartă, marți pe la prânz, vecinul de vis-a-vis a crezut că am profitat că nu sunt bunicii acasă și fugim cu zestrea. Ne-a făcut îndelung cu mâna și apoi a binecuvântat cu un scuipat pământul uscat. Apoi și-a făcut cruce. Îl înțeleg, rar vezi o mașină atât de încărcată.
Nu știu ce lipsea din ea. Poate mâța Negruța și curcanii, deși nu m-aș fi mirat dacă la destinație aș fi auzit din portbagaj un glu-glu-glu sau un miorlăit.
Dacă e marți, e ziua de înot, la bazinul de la Ariniș, lângă Humor. Dacă e ziua de înot… vecinii își fac cruce. Seara, când revenim, oamenii s-or gândi: ”Ia uite, i-au prins și i-au obligat să se întoarcă! Săracii, ce pleoștiți sunt și ce veseli erau dimineață!”
Dacă privești problema la rece, spui ”Câte bagaje îți trebuie pentru o fetiță de 7 ani și una de 3 care au 45 de minute de zbenguială în apă?” Dacă începi să pui lucrurile în practică…
Două halate…
-Tati, ia-l pe ăla roz!
-Sofia, l-am pus pe ăla albastru și e foarte…
-Roz!
Eziți puțin și strigi: ”Unde e halatul roz al Sofiei?”
-Tati, îl vreau pe ăla verde!
-Alecsia, mă gândeam că-l vei folosi tu pe ăsta albastru, dar…. Unde e halatul verde al Alecsiei?
Mă așteptam să aud vocea Silvanei, indicându-mi locul unde să caut. În loc de asta:
-Eu îmi iau rolele!
Un răspuns mi s-a plimbat prin gură, dar l-am înghițit când mi-am dat seama că fetele erau cu ochii pe mine.
-Și eu vreau rolele!
-Și eu!
-Băi Silvana, ce faci cu rolele la piscină – întrebarea era oricum retorică, pentru că deja le îndesam într-un rucsac – nici nu apuci să le pui că trebuie să ne întoarcem!
Prosoape. Două. Mari.
-Verifică tu, te rog, să fie în sacoșa lor saboții, ochelarii, căștile. Mai era ceva, dar nu-mi amintesc acum.
Verific. Sunt toate, dar cred că nevastă-mea are dreptate, parcă lipsește ceva.
-Iau silena Aliel!
-Sofia, lasă jucăria acasă.
-Silena!
-Iau serviciul de ceai? Poate bem după.
-Alecsia, ce să facem cu ăla, au ceai la terasă.
-Serviciul!
Jucării de tot felul zboară în mașină. Și totuși lipsește ceva.
-Ai luat apă?
-Să iau apă? Nu au în piscină?
(mai mult…)

Urmează o poveste sută la sută adevărată! Vă avertizez că unele cuvinte v-ar putea afecta emoțional.
-Tati, ne jucăm de-a ghicitorile?
Are 7 ani, împliniți în februarie! Crede încă în zâne. Cu Zâna Măseluță, însă, ar negocia un preț mai bun pentru dinții căzuți – Tati, ar trebui să înțeleagă, sunt tot mai puțini dinții de lapte! – despre Moș Crăciun are dubii serioase că ajunge chiar la fiecare copil… și lista poate continua. Alecsia e un copil care nu și-a scuturat încă praful de stele de pe aripi. Însă uneori are niște ”vorbe” de om matur, de stau și mă gândesc dacă nu-mi vorbește altcineva cu vocea ei.
La noi în casă e un joc, se cheamă ”fiecare cu părintele lui”. Facem echipe de câte doi, un copil și un părinte și ne jucăm. Fiecare ”echipă” joacă alt joc. Acum e rândul Alecsiei să mă transforme în ursulețul ei vorbitor de pluș.
-Cine are smocul castaniu, iubește un ponei roz și…

Îmi plac jocurile din cuvinte. Am impresia că le transmit ceva din cea mai mare dragoste a mea. Poate că și fac asta, pentru că, pentru ele, vorbele sunt acum prilej de râs și bucurie.
Cu Alecsia jocurile au evoluat, dar Sofia are o percepție oarecum eronată despre unele jocuri, de exemplu Fazan. A urmărit cum joacă Alecsia cu prietenii de vârsta ei, ne-a văzut pe noi cum jucăm cu sora ei mai mare și a reținut un singur lucru:
Sofia: Tati, jucăm Fazan?
Eu: Da, spun eu: fetiță. Hai, spune.
Sofia: Pământ! Ai F!
Eu: Nu e ok, uite, alt cuvânt: mama!
Sofia: Pământ! Ai ial F!
Să revin, însă, la jocul de acum. Alecsia s-a prefăcut că se gândește la ghicitoarea mea și a izbucnit:
-Euuuuu! Am ghicit?
-Da, foarte repede ai dat răspunsul corect! Acum tu.
Curios, dar jocul ăsta îmi amintește de mama mea. Nu o mai am acum lângă mine, dar, dacă ar fi, multe din jocurile astea le-ar ”prelua”, ca pe o sarcină divină. Când străbăteam țara, în verile copilăriei mele, mai întotdeauna jucam Fazan sau ”ghici povestea” și drumul îmi părea chiar mai frumos decât locurile unde ajungeam.
-Ce ai pierdut pentru totdeauna și o să o găsești din nou când o să fii ca ea?
(mai mult…)

Dedicat acelui număr infim de bărbați care, stând pe plajă lângă cineva, se gândesc în cu totul și cu totul alte locuri. Și numărului și mai mic de femei care nu se prind de asta

Două șezlonguri, unul lângă altul, cu două pahare uriașe de sirop de zmeură, dizolvat ca o pastilă energizantă în apă de izvor. Lenea se scurge din cele două trupuri uitate în soare, precum ultima gură din singurul fel de înghețată care ți-a plăcut din paharul de ”3 cupe la 2 lei”.
El se preface că doarme, deși povara soarelui pe pleoape chiar i-a amorțit simțurile. Văzduhul mirosea a iarbă, pui de mere, a zmeură stoarsă și a ulei de plajă. Ca prin somn, se scarpină pe burtă și lasă gândurile să alerge. Visele nu știu ce e aia caniculă, fără pic de oboseală trec granița Bucovinei și ajung pe o plajă îndepărtată, care, pudică, își acoperă nisipul complet gol cu petice de carne. Câteva trupuri de dive ascund de privirea indiscretă a soarelui praful de scoici…
Ea întinde mâna după pahar. Înainte de a-l lua îl mângâie, sorbind răcoarea cu vârfurile degetelor. Când să-l lipească de buze, ridică mâna puțin mai sus și-și răcorește fruntea. După ce bea, culege o picătură de pe marginea paharului. Ultima. O savurează ca și cum era o tartă uriașă cu zmeură, câștigată la tombola de la sfârșitul unui bal de caritate, la care singura mâncare au fost gustările. Apoi îl duce jos. Paharul e complet gol.
Când să atingă iarba, paharul face o reverență, mulțumind pentru aplauzele papilelor gustative.
S-a auzit un clinchet. În liniștea verde, a sunat mai abitir ca alarma din cazarma unor pompieri alcoolici. În loc de fum, locul s-a umplut de miros de zmeură.
(mai mult…)