Author Archives: Alecu Racoviceanu

Într-una din zilele când fetele erau la bunici și noi în București, Sofia a luat telefonul lui Buni și a vrut să discute ceva foarte serios cu mine. A doua seară, lucrurile mergeau și mai bine. Silvana a avut de lucru și a întârziat…
La o bere cu niște prieteni. A devenit o chestie atât de rară că ar fi bună de titlu de știre. Ba chiar merge un titlu din ăsta nou, din seria ”cititorii sunt idioți”: ”Șoc! Unde au mers prietenii lui Tati. Nimic nu va mai fi la fel!”
Unul de la masă ridică halba de pe masă, soarbe din ea și apoi culege cu limba resturile de spumă. Plescăie și-și lipește o țigară de colțul buzelor. Trage din ea ca și cum ar fi ”țigara de după”. Când e la masă cu prietenii, pentru un bărbat astea sunt semnele că vrea să emită o învățătură pe care ceilalți nu au decât să o înghită pe nemestecate, pentru ca imaginea lumii să le devină mai clară. Măcar într-unul din aspectele ei. Și care ar fi temele despre care un bărbat cu berea-n față poate emite o învățătură? Fotbalul, femeile, politica sau…
-Nu se poate, băi, să-ți bați copiii!
Dintre toți de la masă, am fost singurul care a dat din cap. Nu că restul și-ar cafti plozii, dar nici măcar nu au pe cine. Nu au copii. Ei au vociferat:
-Cum ați ajuns, mă, iar la copii?
-Ce știți voi?
Chiar, ce știu ăștia? Până nu-i ai, nu știi nimic! Când îi ai, observi că știi și mai puțin.
-Vorbeam și eu cu omul ăsta – arată spre mine – că mă înțelege.
Am dat iar din cap. Discuția a continuat, dar nu i-am dat atenție. Poate berea fără alcool, poate fiind sătul să aud și la alții povești asemănătoare cu acelea care mă bântuie pe mine, dădeam din cap spre cei care vorbeau și m-am lăsat să mă scufund în amintirea discuției de cu o zi dinainte cu Sofia. Are aproape 4 ani, ca și fetița despre care prietenul meu continua să vorbească.
Sofia mi-a spus, fără ca măcar să mă salute: ”Tati, tu nu mă mai iubești?” N-am apucat să răspund că a continuat: ”Ai spus că vii vineli!” R-ul e o încă o problemă pentru cel mai mititel înger din casa noastră.
Între timp, fără să dau atenție, prietenul de la masă își vărsa năduful și povestea:
-Când vreau să le învăț ceva, insist, le explic, stau câte o oră în patru labe. Uneori îmi iese, alteori, însă…
Vorbea absolut singur, dar asta nu părea să-l deranjeze. Ceilalți doi comeseni vorbeau ceva politică internațională, iar eu încă rememoram discuția. ”Sofia, tu nu știi că Tati te iubește, ce prostii sunt astea?” Vocea ei a redevenit ca un clopoțel de pitic de grădină: ”Dacă mă iubești, vii vineli. Dacă nu vii înseamnă că nu mă iubești!” O șantajistă! Sentimentală!
Omul vorbea și el, ca televizorul:
-Când nu mai am argumente, recunosc, le cumpăr tot ce vor. Asta e, sunt slab, asta mare – ca și cum 4 ani înseamnă ”mare”, dar l-am lăsat să spună ce vrea – mă joacă pe degete!
Sofia nu m-a lăsat să-i pun eterna placă ”Dacă terminăm treburile pe aici, venim imediat” A spus repede: ”Și nici nu îți dau cadou dacă nu vii!” Suna cool: ”Ce cadou mi-ai luat, Sof?” A lăsat un moment ca să crească tensiunea. Se pricepe asta mică a mea!
(mai mult…)

-Mâine le duc la înot!
Am vorbit mult cu socrul meu în seara aia. Nevastă-mea aștepta, relativ cuminte, să închid și să-i fac un raport complet despre ce au mai făcut fetele în orele de când ea nu vorbise cu soacră-mea. Adică pe la prânz. Eu primeam raportul în forma lui brută, o nouă înșiruire a poznelor cu care Alecsia și Sofia au umplut de viață casa și curtea bunicilor.
După ce am închis, la întrebările Silvanei…
-Ia zi, ce a mai spus? Cum sunt fetele?
Mi-am dat seama că reținusem doar două informații din ”fluxul” serii. Le-am epuizat dintr-o suflare:
-Sunt bine. Mâine merg la înot.
-”Merg”?
-Da, a zis foarte clar: ”le duc la înot”?
Apoi am tăcut. Amândoi.
Sofia abia face 4 ani în toamnă. După mine e încă mică, foarte mică, știu orhidee mai înalte decât ea, dar nu și mai frumoase.
Am avut o experiență proastă cu înotul. Când Alecsia era cât Sof, poate un strop mai mare, am dat-o la înot. Doamne, cât a urât cele două sau trei zile cât a mers la bazin! La același bazin unde ar trebui să meargă și Sofia, într-un orășel bucovinean. Când se apropia ora să plece, inventa micuța tot felul de dureri, poate-poate scapă de corvoadă! A scăpat, până la urmă, am renunțat noi.
Nu am reușit să aflăm ce o irita, frica de apă, instructorul. Dar nu a mai vrut să intre în apă vreo doi ani. Anul trecut, în Grecia, brusc a prins gustul de apă. Acum, acasă, merge deja o dată pe săptămâna la bazin.
Dar nu pot să nu mă gândesc că poate am grăbit-o noi, când era prea mică și poate a pierdut ani buni de bălăceală, doar că am vrut noi să înoate din fragedă pruncie.
Acum Sofia…
A doua zi ne-am luat cu treburi, am uitat de grijile serii când ne-am trezit cu mesaje de socru-meu:

Râde-n apă!
Pentru a suta oară, Sof ne-a dat o lecție. Nu tot ce a fost valabil la sora ei mai mare i se aplică și ei. Am mai pățit asta. De la puținele jucării care au scăpat intacte din mâinile Alecsiei și cărora Sofia nu le-a dat nicio atenție, la mâncărurile preferate de una și detestate de alta.
(mai mult…)

-Tati, hai să jucăm rimele!
Ordinele se execută, nu se discută, că doar parenting-ul – sau cum s-or mai numi toate științele astea inventate de indivizi care nu au copii – e ca armata. Iar superiorul e copilul. Silvana a găsit un studiu pe undeva – ”pe undeva” pe dracu’, l-a găsit pe net – care spunea că nu există metodă mai bună de transmitere a pasiunilor către copii decât jocul. Iar cuvintele sunt pasiunea mea! Acum, privind în urmă, mi se pare că era vorba despre cum ți se poate întoarce o pasiune drept în ochi.

-Da, Alecsia. Începe tu.
-Păi, spune un cuvânt.
-Mătură…
-Pătură…
Te prinzi repede în jocul copiilor. Parcă sunt o pauză binevenită în maturitatea ta apăsătoare. Un joc de câteva minute face cât întinsul picioarelor după o zi de alergătură, când nu te vede nimeni, iar călcâiele ating măsuța din sufragerie…
-Zână…
Am observat, tot jucând cu ea diverse chestii din cuvinte, că îi place dacă nu ești chiar atât de prompt. Cică asta o face să nu-și piardă încrederea în sine dacă vreodată nu găsește ea repede cuvântul potrivit. Tot de pe net e și asta. Cred că e de la unul care nu are copil, dar își amintea ce-l enerva la mă-sa, probabil. M-am prefăcut că mă gândesc, că nu-mi vine nici o rimă. Într-un final, am spus:
-Mână! Acum eu: pisică…
-Frumușică!
-Bravo! Acum tu spui.
-Tarantulă!
(mai mult…)

Multă apă trebuie să curgă pe Moldova până s-or epuiza toate jocurile pe care le-a închipuit natura pe lângă casa bunicilor!

Doar că dorințele prințeselor nu coincid întotdeauna cu ale miilor de suflete care populează curtea. Bunăoară, acum vreo două zile…
Totul a pornit de sub tufa de regina nopții, unde o rază de soare s-a cuibărit, sperând să țâșnească în calea cuiva și să-l sperie. Văzând că nu o poate face nici în ruptul capului pe maiestuoasa floare să se deschidă și pe lumină, raza jucăușă de soare a străfulgerat roz spre trandafirii dolofanii care păzesc aleea de la poartă. Grase, cu petalele însiropate răsfrânte peste centura verde, rozele nici nu s-au clintit. Raza a sărit este un rând de creasta cocoșului drept pe bicicleta căzută la un milimetru de hortensia ce abia se descurcă să adune cât mai mult din căldura verii.
Nu a vrut să-i strice ora de plajă florii cât un buchet și s-a rostogolit pe cărarea din iarbă până-n livada din spatele casei. Aici a sărit raza până-n înaltul cerului și apoi a speriat vrăbiile din vișin și a căzut din nou, aruncând peste tot frunze și dulceață sângerie.
Așa o tărășenie a încântat-o peste margini și a început să țopăie printre meri, să dea cu stropi de lumină în peri și pruni. Fructele, abia preșcolare, s-au clătinat, dar cozile au ținut la jocul razei.
Apoi a urcat scările până în vârful castelului care păzește groapa de nisip, a curs pe toboganul roșu ca o chemare și…
De unde mă ascunsesem, vedeam raza cum umple locul de joacă și parcă mi-a părut rău că nu sunt fetele afară, să zburde de la o floare la alta.
Am intrat în casă după ele și m-am luat după dâra de răcoare și cântecele de păpuși ca să le găsesc.
-Hai, fetelor, afară, să ne jucăm în soarele amiezii!
(mai mult…)

Cele mai bune strategii, cele mai elaborate se duc pe apa sâmbetei din cauza unor gesturi mici. Dar drept e și că marile bătălii se câștigă tot datorită unor lucruri care păreau insignifiante la începutul războiului. Bătălia cu puful de bebeluș din capul Sofiei a început prin primăvară și, la un nefericit moment dat, părea că victoria stă în cumpănă din cauza unei vorbe aruncate-n vânt, dar a fost câștigată dintr-o întâmplare.
Cum vă spuneam, prin primăvară am decis că a sosit momentul să-i radem Sofiei puful de bebeluș din cap. A fost o conspirație la care a luat parte toată lumea. În conjurație au intrat rude, prieteni, doamna educatoare, ba chiar și pisicile păreau a încerca să o convingă că ”năpârlitul” e treabă bună.
Întreg planul era amănunțit făcut. La începutul verii, Sof urma să se așeze pe scaunul din coaforul Mihaelei – prietena Silvanei – și operațiunea avea să fie făcută sub atenta supraveghere a tuturor autorităților din familie. Nici un fir de păr nu urma să fie lăsat la voia întâmplării.

Lucrurile păreau să meargă pe drumul cel bun, cum avea să se încălzească vremea, puful urma să devină istorie, dar…
-Abia aștept să se tundă fata mea!
Convenisem să nu scăpăm lucrurile de sub control. După ce Sof a fost convinsă că trebuie să se tundă, noi am continuat să-i aducem noi și noi argumente. Într-o zi, am simțit că e rândul meu:
-Abia aștept să se tundă fata mea! Să fie frumoasă ca Tati!
Cum vă spuneam, marile strategii se duc la canal din cauza unor gesturi de nimic.
Personal, eram convins că ”frumoasă ca Tati” ar fi trebuit să fie argumentul suprem în favoarea tunsului, dar se pare că mă înșelam. Sofia a mărit ochii, a întins o mânuță de catifea și m-a mângâiat pe locul viran unde ar fi trebuit să fie părul și a decretat:
-Nu tundem puf!
Era în aprilie.
Câte jonglerii au urmat… Doamna educatoare a fost convinsă că are autoritatea materno-dăscălească să o convingă din nou pe Sof să se tundă:
-Nu tundem puf!
Bunicii au spus că duhul blândeții va rezolva problema. Apoi au trecut la amenințări. Rezultatul a fost același:
-Nu tundem puf!
(mai mult…)

E foarte important ca atunci când sună telefonul să răspunzi adecvat. M-am uitat la ecranul telefonului și am căutat rapid în desagă vocea de tip obosit și preocupat:
-Sărut mâna!
Ecranul îmi arăta: ”Mama Silvanei”. Dar uneori ecranele mint.
-Tati?
Tonul serios a dispărut înapoi în desagă. Mi-au zâmbit și vocea și fața. Nu că a doua conta pentru receptor.
-Ah, tu ești, Alecsia?
-Credeai că e Buni?
-Nu…
-Și atunci de ce ai spus ”Sărut mâna”?
-Ce faci? De ce nu dormi?
Puține zile mai sunt până ne reunim în vântul Bucovinei, dulce și aspru, ca bezeaua. Fetele sunt la bunici, noi bântuim ca niște stafii de castel, cărora un conte nebun le-a dezlegat ghiulele prinse de picior. Număr orele.
-Nu dorm. Nu pot.
-Dar ce ai? Ai visat urât? Cine mi-a speriat fata?
Cât timp nu sunt lângă ele, am impresia că Alecsia și Sofia sunt neajutorate în lumea asta gigantică. Știu, sufăr de sindromul ”puiulfărăcloșcănusedescurcă”. Și nu mă tratez!

-Nu, tati, știi ce s-a întâmplat?
-Eeee, ce?
-Auzi. Hârtia igienică nu se aruncă-n veceu?
-Ba da.
-Dar dacă stai pe toaletă și nu faci nimic mai trebuie să te ștergi?
-Nu, dacă nu faci nimic nu văd de ce ar trebui să…
-Așa am făcut și eu, exact cum spui. Am stat pe toaletă, n-am făcut nimic, nu m-am șters și am aruncat hârtia-n apă. Să-i spui și bunicii că…
(mai mult…)