Jurnal de tătic. Tati, vorbește-mi ca televizorul!

E foarte important ca atunci când sună telefonul să răspunzi adecvat. M-am uitat la ecranul telefonului și am căutat rapid în desagă vocea de tip obosit și preocupat:
-Sărut mâna!
Ecranul îmi arăta: ”Mama Silvanei”. Dar uneori ecranele mint.
-Tati?
Tonul serios a dispărut înapoi în desagă. Mi-au zâmbit și vocea și fața. Nu că a doua conta pentru receptor.
-Ah, tu ești, Alecsia?
-Credeai că e Buni?
-Nu…
-Și atunci de ce ai spus ”Sărut mâna”?
-Ce faci? De ce nu dormi?
Puține zile mai sunt până ne reunim în vântul Bucovinei, dulce și aspru, ca bezeaua. Fetele sunt la bunici, noi bântuim ca niște stafii de castel, cărora un conte nebun le-a dezlegat ghiulele prinse de picior. Număr orele.
-Nu dorm. Nu pot.
-Dar ce ai? Ai visat urât? Cine mi-a speriat fata?
Cât timp nu sunt lângă ele, am impresia că Alecsia și Sofia sunt neajutorate în lumea asta gigantică. Știu, sufăr de sindromul ”puiulfărăcloșcănusedescurcă”. Și nu mă tratez!

jurnal 27

-Nu, tati, știi ce s-a întâmplat?
-Eeee, ce?
-Auzi. Hârtia igienică nu se aruncă-n veceu?
-Ba da.
-Dar dacă stai pe toaletă și nu faci nimic mai trebuie să te ștergi?
-Nu, dacă nu faci nimic nu văd de ce ar trebui să…
-Așa am făcut și eu, exact cum spui. Am stat pe toaletă, n-am făcut nimic, nu m-am șters și am aruncat hârtia-n apă. Să-i spui și bunicii că…

-Ia stai, ce hârtie ai aruncat?
-Hârtia igienică din baie. Toată, că nu-mi trebuia. Ți-o dau pe Buni să-i spui că tu m-ai învățat?
Nu-mi surâdea perspectiva de a-i explica soacră-mii că eu am învățat copii să arunce nu știu câte suluri de hârtie în toaletă.
-Nu, o sun eu mâine, culcă-te!
-Păi, asta e, nu pot. Că Buni m-a pedepsit și mi-a oprit televizorul…
-Și eu ce să fac? Ți-am zis că o sun mâine…
-Poți să-mi vorbești. Să-mi spui o poveste.
În ureche mi-a zbârnâit telefonul. Un apel în așteptare. Un număr care-mi părea cunoscut, dar putea să aștepte.
-Da, tati, poți să-mi vorbești ca televizorul?
Mesaj nou: ”Bună, poți ajunge mâine la emisiunea lui…”
-Da, Alecsia, îți spun o poveste. Pune telefonul și la urechea Sofiei și vă vorbesc eu. Ca televizorul.
După doar câteva cuvinte – ”a fost o dată ca niciodată, când plopul făcea mere și răchita…” – auzeam în receptor respirații de suflete ale căror trupuri călăriseră dealurile cât îi ziua de lungă.
Am închis și am început să scriu răspunsul la mesaj: ”Nu ajung la emisiune. Plec la fete. Îmi pare rău!”
Am zâmbit când apăsam ultimele taste. Mințeam ca televizorul: nu îmi pare rău deloc!

PS În viața noastră a intervenit o schimbare. Mulți dintre noi au plâns, dar sper că totul se va sfârși cu bine și vom râde la urmă, dar o să notez tulburătoarea întâmplare în pagina de luni a Jurnalului. Vă spun doar atât: Terminatorul – a cărui poveste o aveți AICI – a fost învins!

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.