Author Archives: Alecu Racoviceanu

Eram destul de mic când Arnold dădea cu dușmanii de pământ, de copaci, de clădiri sau de dinții ciobiți ai gurii Iadului. Am crescut, dar încă îmi amintesc cum arătau zonele salvate de musculosul vremii: blocuri distruse din temelii, străzi întregi întoarse pe dos ca izmenele purtate, mașini strivite ca lămâile, trecători nevinovați aruncați în toate direcțiile. Binele triumfa, dar gândul meu rămânea alături de cei de la salubritatea zonelor unde Terminator avea de lucru.
Avem și noi doi terminatori din ăștia acasă. Nu luptă împotriva vreunui demon extraterestru, ci au ca dușman declarat diavolul plictiselii! Și îl termină de n-are aer, bietul diavol! Și biata casă!
Terminatorul de bază din casa noastră se îmbracă și el ciudat.

Ultimii demoni se pare că și-au băgat nasurile unde nu fierbea nicio oală, în casa bunicilor…
Exact ca-n film, monstrul abia se întrevede, ca o umbră, o nălucă transparentă. Demonul plictiselii traversează cerga de pe jos, făcând să pară și mai monotone brâiele de desene roș-negre. Nesărate. Atunci, terminatorul ia solnița și… o sărează. Lumea e salvată, dar urlă ca din gură de șarpe și amenință cu ”rupturi” din Rai.
Ăsta e alt lucru cert: eroii nu prea sunt înțeleși de noi, muritorii de rând.
Terminator nu stă să vadă cum se sfârșește prima treabă a zilei. Are altă misiune!
(mai mult…)

Mitzu – dacă ar fi cineva destul de nebun să-i ceară părerea – ar spune că norvegienii sunt niște tâmpiți! Dar ce așteptări să ai de la o pisică! De mai bine de 13 ani ea știe că obții multe dacă te freci de piciorul unuia, dar liniștea adevărată o ai doar dacă îi tragi recalcitrantului o lăbuță, fie și cu gheruțele ascunse-n pernuțe.
Noi trebuie să găsim alte soluții. Dacă Mitzu ar fi fost responsabilă de somnul de după amiază al Sofiei, probabil că biata fată ar dormi – sau măcar ar sta cu nasu-n pernă, zi lungă de vară până-n seară – dar Mitzu e la București și Sofia în Bucovina, așa că…
Cineva ne-a băgat în cap că fetele trebuie să aibă un program clar, chiar și vara. Eu, crescut în Oborul unde regulile erau niște abstracții menite să-i enerveze pe oameni, cred că vacanța e vacanță și orice altă vorbă doar tulbură adânca apă a basmelor, dar…
Programul pe care bunicii trebuie să-l aplice strict că altfel… se ceartă cu fata lor, mama fetelor și, nu în ultimul rând, nevastă-mea. Și nimeni nu vrea să se certe cu Silvana!
În fine, spuneam că programul e așa, la 13.30-14.00, Sofia se culcă de după amiază iar Alecsia are de făcut 2 ore teme. Până acum,nu a ieșit niciodată programul.
Bunicul a găsit soluția: fetele nu sunt destul de obosite la ora prânzului, așa că trebuie făcut ceva.
Sâmbătă a găsit soluția ce părea salvatoare. Cu fetele după el, a pornit peste lunca Moldovei, ca să ajungă la apa dătătoare de joc, bucurie, râset cristalin și… oboseală plăcută.
Drumul nu e lung, dar străbate câmpuri unde pasul se îngreunează tot așa cum privirea se încântă…

Au mers ei vreo jumătate de oră și au ajuns la apă. S-au jucat acolo unde soarele verii e îmblânzit de aerul rece fugărit din pădure de căprioare și zâne. Apoi au revenit și bunicul susține că ultimii pași până-n curte au fost mai grei ca ai lui Peneș Curcanul. Dar… pentru că există și un ”dar”, măcar jumătate din program a fost realizat: Sofia a dormit buștean! Cealaltă jumătate a căzut, temporar: Alecsia a ațipit și ea, cu nasu-n cărțile cu teme.
Seara, vorbeau Silvana cu taică-su. O aud numai pe ea, evident:
(mai mult…)

La noi în casă, deciziile se iau în mod democratic. Prin vot. Deși am câteva nelămuriri privind numărul persoanelor cu drept de vot. O decizie – din orice domeniu, de la ce mâncăm, până la cum ne îmbrăcăm – se ia cu DOI…

… la UNU!
Până să apară Sofia în viața noastră,
(mai mult…)

Înainte de a avea fetele, eram cel mai are adversar al mersului la cârciumă cu copiii. De fapt, oscilam, din simplă lipsă de informații, între două posibile soluții pentru copiii din local. Să-i ții așa:

În niciun caz, însă, nu credeam că trebuie lăsați liberi!
-Vă deranjează?
Sigur, ăsta e momentul ăla rarisim când interesa pe cineva dacă are încă plodul în preajmă.
-Nu, nu mă deranjează – răspundeam, cu un zâmbet forțat – așa ne place, nouă, mie și acestei domnișoare. Cum vrem să vorbim ceva, ne place să ne întrerupem și să explicăm unui băiețel că nu e frumos să torni suc în ciorbă!
-Vai, Mitruș, puiule – auzeam uneori, în timp ce bolul alimentar îmi zbura din gură înapoi în farfurie – nu te mai juca la masa oamenilor cu trompeta!
De obicei, cel care reușea să-ți scurtcircuiteze creierul cu un sunet (care amintea mai degrabă de moartea trompetistului decât de vreun moment fericit din viața lui) se oprea din joacă. Nu se uita la părintele care-l apostrofa, dar care nici nu se ridica de pe scaunul său. În ochii micuțului citeam mirarea că nu apreciezi la justa valoare sunetul jucăriei. Ba chiar mai suflă odată în ciudățenia din plastic.
-Mitruș!
La a douua chemare, dumicatul scuipat la prima a avut o tresărire, ca și cum prefera tocatul între măsele în locul ”muzicii” din afara gurii.
-Lăsați-l, doamnă, nu face nimic!
Spuneam și eu, ca să par un tip cool, dar ce era în mintea mea… E incredibil cât de repede funcționează imaginația când ai la dispoziție o trompetă din plastic, cu marginile neregulate, vreo 3 găuri ale femeii care nu-și mută fundul să culeagă ”trompetistul” din drum și o oală sub presiune în care nervii dau cu fruntea de capac!
-Mitruș mamă, auzi, poți să te joci cu domnul! Nu se supără.
Când se întâmplau secvențe din astea – și se întâmplau de multe ori – la plecare îmi strângeam soția de mână și întrebam:
-Ai luat anticoncepționale?
Înainte de a avea fetele noastre, eram cel mai mare adversar al mersului la restaurant cu copiii. Acum nu…
PS Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nevastă-mea nu mi-a răspuns întotdeauna la întrebarea de la plecare. Și bine a făcut! Trăiască toți ”trompetiștii” și trompetistele” din lume!
Foto Alex Mazilu

Mama lui vine în fiecare dimineața. La început mă enerva. Abia ce-mi potrivesc ”oala” de cafea, pipa și mă așez pe terasă că, hop, și ea!
Dacă nu-ți potrivești ceasul după filtrul meu de cafea, poți s-o faci după ea. La 9 fix, e acolo. Pe grindă. Cu ceva plin de proteine în plisc. Uneori, vânatul încă mișcă.
Vine și acum. Chiar dacă…

Se uită nervoasă în jur. La mine, la bărbătușul ei, care țiuie masculin-prostește pe sârmă, la familia de porumbei care locuiește o grindă mai sus și huruie de parcă își fabrică puii la strung. Când vede că nu pândește nimic amenințător, strivește prada în cioc și dispare printr-o crăpătură pe care abia de o vezi dar să mai și crezi că poate trece vreo făptură prin ea. De câteva zile, iese și apoi strigă de pe grindă până îi face și pe porumbei să tacă. Apoi pleacă.
Cu doar câteva zile în urmă, pe la prânz, Silvana săpa la florile din fața casei. Văzduhul mirosea a vară bucovineană și a tutun de pipă. O pipă numai bună ca să nu strici tradiția că nu trebuie să întrerupi o femeie care îngrijește florile. Vocea nevestei a rupt vraja. De obicei vocile de femei măritate au efectul ăsta, dar de data asta:
-Alecu, vino repede!
Cum nu credeam că hortensiile pot ataca și nici nu vedeam cum caprifoliul o putea înghesui amenințător în gardul din spatele magnoliei, am amânat ridicarea din fotoliu.
-Vino odată!
Am lăsat pipa în suportul ei, m-am ridicat și am pornit spre ea. Era aplecată lângă o tufă de creasta cocoșului. Roșie ca lenjeria unei balerine, ca promisiunea unui necaz. Roșie ca…
-Vii odată? Sau te mai holbezi aiurea?
M-am apropiat și am văzut pe asfaltul de lângă floare un…
Cred că avea o zi sau două. Pe spate avea ceva puf, dar părea mai mult doar că s-a tăvălit prin făina lumii, după ce a stat în gelatină de ou. Căzuse din cuibul lui de vrabie de la 6 metri, direct pe piatră. Tremura, o aripă era întinsă ca și cum oasele nu credeau că nu zboară. Mișca necontrolat un picior, iar ciocul i se deschidea dureros, ca și cum aerul intra prin el cu un tirbușon.
”Moare”, mi-am spus. Silvana s-a uitat la mine și am citit același cuvânt. Fără niciun alt comentariu. Mă pregăteam să-l iau de jos, poate să-l pun undeva să-și tragă sufletul și apoi să aștept ca lumea să-și tragă înapoi sufletul din el.
-Ce s-a întâmplat?
Alecsia a apărut, probabil atrasă de vocea răstită a mamei.
-Țe e?
Sofia a răsărit și ea în grădină. Crinii s-au rușinat de coroanele lor.
Am acoperit puiul cu palma și am spus:
-Nimic! Mami s-a speriat de un gândac.
Alecsia m-a privit dezaprobator:
-Tati, ăla nu e gândac! E o păsărică!
Atunci am văzut că bietul de el se târâse de la umbra palmei mele. Avea forța promisiunii neonorate a unei vieți de sfadă gălăgioasă printre trandafiri.
-Găina!
Nu reușesc să-i explic nicicum Sofiei că nu tot ce are pene e găină.
-Ce a pățit?
Fața mea spunea ”Ce să fie? A căzut, e zdrobit și moare!” Dar ochii Alecsiei străluceau în soare. Sofia scutura smocu-i auriu. Mai era de față și măgărușul de pluș Olel, așa că am spus:
-A căzut! Îl țin până vine mama lui să-l ia înapoi.
Cum s-o minți pe Alecsia, când împreună am crescut șoimi? Dar erau măricei, aveau nevoie doar de mâncare, un pic de grijă și o lecție de zbor.
-Hai, tati, nu vine mama lui! Trebuie să-l creștem noi. Nu ții minte?
Am luat puiul în mână. Nu mai avea forță să se împotrivească.
Imediat Alecsia a adus un castron de plastic, Sofia a cules iarbă și i-au făcut un pat.
-Ce mănâncă?
-Gândac!
Sofia avea deja în mânuță o ”porție” zdravănă de mâncare.
Bineînțeles că n-a mâncat.
-Lasă-l – a spus Alecsia cu înțelepciunea celui care a mai crescut păsări – e speriat încă. Auzi, cum îl cheamă?
-Istrate – am spus pe nerăsuflate, nu mă întrebați cum mi-a venit, dar e un nume pe care nu mai vreau să-l aud curând!
-Cam ciudat nume – a spus Alecsia.
-State – a decretat și Sofia.
Peste ceva timp, stăteam toți 4 pe terasa de la etaj. În mijloc era castronul lui Istrate. Acum avea, pe lângă iarbă, o floare, gândaci cât să facă o nuntă. Nu mai mișca.
-Doarme?
-Cred că da – a spus Silvana – ar trebui să-l lăsăm să se odihnească. Uite, stă tati să-l păzească, nu?
-Da, stau eu. Hai, mergeți.
Au plecat. La ieșire, Silvana mi-a aruncat privirea ”Știi ce ai de făcut!” Știam.
Când le-am auzit râsetele afară am ridicat castronul. Atunci Istrate – tâmpit nume am găsit! – a mișcat. Mai era viață în oul ăsta? Am lăsat castronul iar jos. Și am așteptat.
(mai mult…)