Jurnal de tătic. Terminator în vacanță

Eram destul de mic când Arnold dădea cu dușmanii de pământ, de copaci, de clădiri sau de dinții ciobiți ai gurii Iadului. Am crescut, dar încă îmi amintesc cum arătau zonele salvate de musculosul vremii: blocuri distruse din temelii, străzi întregi întoarse pe dos ca izmenele purtate, mașini strivite ca lămâile, trecători nevinovați aruncați în toate direcțiile. Binele triumfa, dar gândul meu rămânea alături de cei de la salubritatea zonelor unde Terminator avea de lucru.
Avem și noi doi terminatori din ăștia acasă. Nu luptă împotriva vreunui demon extraterestru, ci au ca dușman declarat diavolul plictiselii! Și îl termină de n-are aer, bietul diavol! Și biata casă!
Terminatorul de bază din casa noastră se îmbracă și el ciudat.

jurnal 26

Ultimii demoni se pare că și-au băgat nasurile unde nu fierbea nicio oală, în casa bunicilor…
Exact ca-n film, monstrul abia se întrevede, ca o umbră, o nălucă transparentă. Demonul plictiselii traversează cerga de pe jos, făcând să pară și mai monotone brâiele de desene roș-negre. Nesărate. Atunci, terminatorul ia solnița și… o sărează. Lumea e salvată, dar urlă ca din gură de șarpe și amenință cu ”rupturi” din Rai.
Ăsta e alt lucru cert: eroii nu prea sunt înțeleși de noi, muritorii de rând.
Terminator nu stă să vadă cum se sfârșește prima treabă a zilei. Are altă misiune!

O altă nălucă translucidă dă târcoale sertarului cu tacâmuri. Ce altă soluție mai bună ca să-l prinzi decât să transformi locul într-o baltă dulce-lipicioasă de sirop de trandafiri?
Năluci și demoni peste tot! Sare și sirop peste tot!
Despre năluci nu-s chiar așa de sigur, dar din ce mi-a relatat Alecsia (”spionul” meu care are acces din când în când la telefonul bunicului), chestia cu sertarul și covorul e certă!
Părinții sunt (suntem) acasă și fetele sunt la bunici și Sofia a reușit să îndulcească și să săreze atmosfera de basm bucovinean, motiv pentru care sunt absolut sigur că târziu, când fetele deja vor dormi, telefonul va suna iar și vocea soacrei va umple liniștea nopții. Și va trebui să găsesc o explicația la formula care va înlocui orice formă de salut: ”Ce zici de ce a făcut fiică-ta?”
Închid telefonul cu Alecsia și-i spun Silvanei:
-Auzi, crezi că o să creadă mama ta?
-Mama? Ce să creadă? De ce crezi că o să sune acum, noaptea?
-Așa, presimt eu… ea crede în năluci translucide? Mai bine răspunzi tu. Dacă sună. Poate că s-au liniștit între timp.
Atunci telefonul a vibrat nervos, a nesomn.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.