Author Archives: Alecu Racoviceanu

Sună telefonul. Mă uit la ecran și văd…
”Soacră-mea”, mă gândesc, ”o fi ceva cu fetele!” Răspund:
-Sărut mâna!
-Bună, tati!
Vocea Alecsiei sună ca și cum într-o cameră clocită în soare deschizi brusc fereastra și arșița e spălată de un curent de aer din Bucovina. Fetele sunt deja în vacanță, la bunici.
-Da, iubita!
-Tati, am luat telefonul de la Buni, că am ceva important să-ți spun!
De obicei, telefoanele din vacanță încep cu ”am ceva important” după care urmează o pauză. Dacă pauza se lungește, pe fundal se aude o voce care zice: ”Spune-i și lui taică-tău ce ai făcut!” De cele mai multe ori, recunosc vocea soacrei, de celelalte ori poate doar mi se pare că e dânsa.
De data asta nu a fost nici o pauză:
-Tati, de azi sunt vegetariană!
(mai mult…)

E greu să nu vorbești despre copii, când nu-i ai lângă tine. Fetele sunt în vacanță.

Când nu mai sunt o prezență permanentă în viața ta, copiii se strecoară, ușor-ușor, în discuții.
Mă întreabă un prieten:
-Ce faci?
Apelezi la cel mai gol de înțelesuri cuvânt:
-Bine.
(mai mult…)

Eu am făcut sacrificii pentru fetele astea! Când îmi era lumea mai dragă am aruncat banii pe păpuși cu burtă. Ah, retrăiesc amintirea asta de câte ori citesc ASTA! M-am lăsat luat la mișto chiar și de un popă de dragul lor. Trista poveste mi-am notat-o AICI!
Pentru ele am lăsat de multe ori deoparte orice urmă de orgoliu. Și, când mintea mi se întuneca, alungam imediat orice gând negru. Visam că le omor, mă trezeam transpirat. Visam că le tai renul, îl pun pe foc și apoi le chem la masă, imediat ridicam ochii spre Cer și imploram iertare, pentru Păcatul cu gândul.
Ah, nu, nu vorbeam despre fetele mele! Mă refer la cele de pe bluzele lor, de pe penare, de pe ghiozdane, farfurii, șorțuri de bucătărie…
Voi aveți idee câte chestii cu Elsa și Ana poate strânge un om în casă? În câte locuri poate apărea fața lor? Sau a lui Olaf, omul de zăpadă pe care uneori l-aș așeza pe calorifer și i-aș spune: ”Mi-a luat mult, dar mi-am convins vecinii să lăsăm căldura pornită până-n mai!”
M-am sacrificat pentru ele, pentru că nu cred că le face rău fetelor să iubească eroi și eroine. Să aibă modele, chiar dacă sunt fantasme. Toți am crescut cu așa ceva. Au fost Albă ca Zăpada, Veronica, Ariel și probabil vor apărea și altele, după ce Elsa și Ana vor trece pe canalele de filme clasice.
Dar acum m-au lovit în cap! Și Elsa și Ana! Dar mai ales Elsa.
Alecsia mă pune să caut partea a doua din Frozen. Aproape în fiecare zi mă întreabă de film, îi spun că n-a apărut și discuția se încheie cu ”Poate nu uiți, Tati, te rog să cauți și mâine!”
Cum să uit? Dar tot căutând am dat peste o știre: se strâng semnături pentru o petiție ca Disney să o facă pe Elsa gay…
Petiția se pare că a fost respinsă, Elsa rămânând singură și rece și în partea a doua. Sau nu. Nu e clar. E marketing.
Pentru prima oară mi-am pus problema ce fac, dacă eroina Alecsiei e gay trebuie să am vreo reacție? Adică la băiețeii din jurul ei mă burzuluiesc și multă lume se distrează pe seama mea. Evident, mai puțin socru-meu, care știe cum e să ai o prințesă și să ți-o iubească un oborean.
Dincolo de glume, mi se pare – retrograd fiind până-n vârful cheliei – că nu e cinstit. Milioane de oameni ne-am lăsat necondiționat copii să o iubească pe Elsa. Am bănuit că se va respecta ”învoiala” că noi ne lăsăm visele copiilor în grija lor și creatorii de basme să le dea modele. Iar acum, un model deja îmbrățișat ar putea fi diferit de ceea ce ne imaginam.
Da, dar nici nu s-a spus în film că-i plac băieții! Așa e, dar am bănuit că… Am fost prost, în fine.
Aici ar trebui să apară corul de exaltați din ambele tabere. Îi las să urle, le e ușor, nu au copii și nu știu cum ți se modifică gândurile când apare pe umărul tău apăsarea unei viitoare conștiințe!
(mai mult…)

Acum mulți ani – nici nu cred că aveam primul copil – am văzut un episod din Mediumul care m-a marcat. Nu știu dacă vă amintiți serialul ăsta. O tipă, mama a 3 fete, are ceva abilități psiho și ajută la rezolvarea crimelor. Bun, mai ales pentru serile de vineri când nu ai voie să ieși cu băieții.
Dar nu asta e important. În episodul ăla, fata cea mai mică – avea vreo 3-4 ani – decide, la un moment dat, că va purta toată viața cizme de cauciuc. Tot episodul întreaga familie încearcă să o convingă să scoată vapoarele din picioare și nu reușesc. Cele 50 de minute au fost marcate de târșâitul tălpilor mari pe podea. La final, după ce încă un criminal periculos fusese închis și mediumul era în pat cu soțul său, se aude vocea mezinei. Anunță că renunță la cizme, dar… va purta casca de protecție!
Aveam s-o pățesc. Dar altă dată o să vă povestesc cum am dormit într-o noapte de vară strângând în brațe o pereche de botoșei din lână. Din aceia speciali, cu urechi de iepuraș!
Acum e rândul Sofiei să decidă o uniformă pe viață. Și a ales un pardesiu colorat precum șervețelul pe care ai presat un buchet de flori de câmp.
(mai mult…)

Scrie nevastă-mea pe Facebook, miercurea trecută: ”Rapid! Mă ajută cineva? Alecsia mă întreabă: Dacă Dumnezeu a creat lumea… cine l-a făcut pe Dumnezeu?”

Era 18.25 și eu bântuiam prin oraș. Un tată responsabil, când vede ce probleme sunt acasă, începe să-și pună probleme. Am lăsat câteva minute să se scurgă și am deschis din nou postarea. Începuseră comentariile. Unii la mișto. ”Oamenii! L-au creat după chipul și asemănarea lor!” Alții gata să ajute: ”Crezul începe cu răspunsul la întrebarea copilului…”
Mi-am dat seama că problema de acasă devenea serioasă. Discuția se prelungea cam mult pe net ca să cred că Silvana reușise să o expedieze cu ”Du-te în cameră să te joci!”
Mă foiam de pe un scaun pe altul al cafenelelor din Centru când am văzut că lucrurile tindeau să degenereze. ”Dumnezeu=(Zeu)Universal”. Hait, vedeam cu ochii minții cum Silvana e tot mai încurcată, știam cum face Alecsia când nu primește un răspuns și parcă vedeam cum îi spune: ”Să ții minte întrebarea pentru când vine tati!”
Un bărbat știe când trebuie să intervină. Mă pregăteam să iau telefonul, să sun acasă și să spun: ”Alooo! Nu te aud bine, ascultă-mă tu. Mă duc cu băieții, la un poker. Nu stați să mă așteptați!”
(mai mult…)

Foto Alex Mazilu

-Weekendul viitor rămânem singuri.
Am tăcut o secundă. Mai lungă decât ultima zi de școală. Apoi am spus:
-Da.
Nu știam ce tonalitate e bine să dai unui ”da” pe tema asta. Ideal e să te situezi pe aceeași lungime de undă, mai ales că plecarea fetelor implică să rămâi singur cu nevasta.
Am descris mai de mult ce înseamnă ”Părinți singuri. Do not disturb”. Aveți AICI și linkul, dacă doriți să revedeți ce nu se poate descrie în cuvinte.
Acum Silvana mi-a comunicat asta plat, fără nicio inflexiune a vocii. Parcă spusese: ”Perdeaua e puțin strâmbă”. Am vrut mai multe indicii despre cum vede ea plecarea fetelor și am forțat cu încă un:
-Da.
Vacanța copiilor, mai ales dacă ea începe cu un ”pleacă fetele”, îmi amintește de prima plecare a Alecsiei. La bunici. Era prima ei vacanță, după un an de grădi pe care îl resimțeam din vârful pipei până-n culmea cheliei. Când s-a apropiat ziua serbării de sfârșit de an – și numai după ce am învățat pe dinafară rolul Alecsiei – am îndrăznit să întreb:
-Cum facem?
-Cu?
(mai mult…)

Sunt foarte obosit astăzi. Mâinile abia se mișcă, ideile nici atât. Am avut o noapte grea. Mai am forță doar de două lucruri. Să zâmbesc și să vă spun de ce sunt atât de stors.
Joi am ajuns acasă vineri. M-am întins la discuții interminabile, probabil inutile și, când am deschis ușa casei, m-a frapat liniștea. Liniștea aia în care poți auzi visele tuturor.
Am intrat la noi în cameră și i-am spus Silvanei:
-Bună. Am ajuns. Nu-ți fă griji, am mâncat în oraș – am lăsat să se scurgă câteva secunde și am continuat – mă duc să scriu ceva. Noapte bună!
Atunci mi-a răspuns:
-Da!
Și apoi am auzit iarăși numai vise. La fete nu am intrat. Am ascultat la ușă și nu răzbătea niciun zgomot. În bucătărie, am deschis laptopul și geamul.
Întunericul și teii se luptau pe viață și pe moarte pentru supremație. Mi-am făcut o pipă cu măr copt și coacăze, doar ca să le arăt cine e adevăratul stăpân al aromelor. Și am început să scriu. Nu știam ce va ieși, poate editorialul din ziarul de luni sau doar câteva idei bine conturate pentru o emisiune de weekend:
”Iar trăim o perioadă agitată, în care cele mai folosite cuvinte sunt război și servicii secrete.”

Atunci am văzut că doi ochi mă fixau mirați. Smocul auriu, măgărușul Olel ținut strâns la piept… erau mai multe elemente care m-au făcut să uit de text.
-Tati! Vleau pipi!
Te ridici, lași pipa și mergi să supraveghezi operațiunea. Orice tătic responsabil face asta.
-Sofia, acum fugi la culcare. E noapte!
Pași de nălucă se îndepărtează și apoi ușa de la camera lor e trântită de au tresărit și morții din cavourile de la Iancu Nou. Mai puțin nevastă-mea și Alecsia. De la ele venea doar muzica viselor.
Mă întorc la ale mele, război, servicii… Olel reapare:
-Tati, am muci!
Am citit undeva – pe net, unde altundeva? – că nu e bine să țipi la copiii care mișună noaptea prin casă, că-i sperii și ei nu sunt complet dezlipiți din lumea somnului. Doar umblă așa prin casă. Mai ales dacă au doar 3 ani și ceva, iar lumea viselor e mai intensă.
-Hai, acum la culcare. Tati are treabă.
Ușa se izbește din nou. Ghicesc cum, undeva la etaj, se aprinde lumina. Liniștea se lasă din nou, mai puțin un vecin care țintește zgomotos toaleta, după ce l-a trezit, probabil, bubuitura de la noi.
După ce-l aud cum trage apa, mă cufund din nou în ale mele.
-Tati, mă doare burtica!
Înainte de a spune obișnuitul ”Dă să pupe tati!” mă gândesc rapid și la mama celui care a scris că nu e bine să te rățoiești la copii. Pup burtica și durerea dispare ca prin minune.
-Și nasul mă doare!
-Dă să pupe tati.
-Și pe Olel îl doare burtica.
(mai mult…)

Îți sare imediat în ochi. Merge țanțoș. Pare că inspectează un batalion de dragoni care nu așteaptă decât comanda lui.

Poartă rozul așa cum, pe vremuri, apașul ăl mai sângeros purta la brâu scalpurile dușmanilor. Ridică privirea de la pașii apăsați și scrutează orizontul. Ochii i se micșorează de la soare. Ceva îi atrage atenția și se pun în mișcare. El și rozul de deasupra capului.
Balonul ia și el un aer masculin. Din înaltul cerului se uită trufaș la muritorii de rând și le întoarce un fund arogant, umflat cu heliu.
Când vezi un bărbat cu un balon roz, aproape sigur de undeva de jos vei auzi:
-Tati, balonul e la tine?
Știe, prințesa lui tati, că balonul e în siguranță. Nici nu verifică asta, de fapt, ci doar testează vigilența ”pajului”, înrobit cu un ham roz. Când el spune…
-Da, nu-l vezi?
… ea nu face decât să repete gesturile vânătorilor care se pozează cu un picior pe fiara abia doborâtă. Și fiara mai face un pas. Țanțoș.
Dar geanta din spatele bărbatului… E bine să știi că nu ești singur. Odată am umblat o zi întreagă prin București, purtând în spate un rucsăcel exact ca ăsta. Și nu se auzea de nicăieri vreun ”Tati, rucsacul e la tine?” Eram singur pe stradă – ca-n cântecul de pe vremuri. Doar eu, Elsa, Ana și câteva mii de priviri contrariate care se întorceau după mine.
Se terminase vara. Nebuna de ea nu știa și încă-și făcea de cap pe străzi, topind asfaltul și uscând frunzele deja căzute. Noi ne pregăteam de clasa 0. Am luat un ghiozdan. Seara – mai erau doar vreo două zile până la primul clopoțel – i l-am arătat Alecsiei. Eram mândri, eu și nevastă-mea, l-am ales cu greu și așteptam laude.
Alecsia a rămas mută. A vorbit după ce a examinat bine-bine de tot rucsacul. Și a concluzionat:
-Nu e cu Elsa!
Toată dimineața, în capul meu se certau doi pitici. Unul urla cât îl țineau bojocii: ”Nu lua alt ghiozdan! O să-i placă și ăsta, în timp!” Celălalt zbiera, încercând să-l acopere: ”Cât e un ghiozdan, zgârcitule! Caută cu Elsa!”
Aveam câteva drumuri prin cartier. Am pornit-o pe jos, prin soare. Până-n Bălăneanu, un magazin pentru copii se strecura cu o vitrină minusculă printre geamurile largi ale unor bănci. În vitrină… Elsa și Ana, pe fața unui ghiozdan!
(mai mult…)

Nu auzeam decât ”Tati, vreau pipi!” Mă vedeam cu teancul de buletine de vot, singur în spatele perdeluței și vocea Sofiei străpunge liniștea secției de votare, precum un cuțit înfipt într-o savarină.
Totul a început de la prostia mea. Sâmbătă m-a mâncat-n… în fine, e fără importanță unde și dacă m-a mâncat ceva, dar m-am trezit spunând:
-Mâine mergem la vot!
-Uraaaa! Vot!
Sigur, eu mă gândeam la mine și Silvana, dar – părinții știu – pluralul persoanei întâi include toată familia, indiferent de activitate. Și, în definitiv, de ce nu ar fi așa, doar tu i-ai învățat asta. ”Acum mâncăăăm!” Și, de fapt, farfuria e în dreptul lor, în timp ce tu aștepți, cu saliva umplându-ți gura, să termine. ”Acum facem caaaachi!” sau ”Acum facem pipiiii!” ”Suflăm năsucul!”
Așa că a rămas stabilit: mergem la vot! Toți! După ce unui copil îi intră-n cap că urmează să faci ceva, nu mai există cale de întoarcere.
-Să te văd cum faci mâine?
-De ce?
-Păi nu te-a dus mintea? Nu cred că avem voie cu fetele în secție!
Am înlemnit. Mă și vedeam luptându-mă cu jandarmii, cu Sofia și Olel într-o mână și ștampila în cealaltă.
-Tu ești avocată, spune dacă am sau nu voie!
-Nu te dai tu deștept la televizor? Spune tu!
Nu am aflat. Am căutat pe net, legea e interpretabilă. Zice aproximativ așa: nu au voie persoanele care te pot influența… păi, pentru mine, fetele sunt singurele persoane din lume care mă influențează! Ba nu, și soacră -mea, când promite că face ciorbă de burtă, dar nu cred că e cazul să merg la vot cu soacră-mea, oala și sticluța cu oțet!
Duminică, fetele au mers la o petrecere de 1 iunie și, la întoarcere le așteptam jos. Până la școală, unde e secția, avem de mers cam… un minut. Poate de la soare, poate că așa sunt părinții, dar primul lucru la care m-am gândit a fost: dacă vor la toaletă? Școala e închisă, în afara celor două clase unde sunt cabinele de vot. Mă vedeam cu una din fete în brațe, zâmbind tâmp amabil unei doamne țâfnoase și întrebând: ”Se poate, vă rog, vrem pipi?”
Am intrat, fiecare și-a luat buletinele și am pasat fetele de la unul la altul. În cabină, eram convins că fetele erau cu Silvana, care mă aștepta să termin. Peste câteva secunde aveam să aflu că și Silvana era în cabină și era convinsă că fetele erau afară cu mine.
Am uitat să vă spun că secția de vot era chiar în clasa unde învață Alecsia. „Uite, acolo e poza mea! Ăla e Vladimir! Doamnă, puteți să vă dați puțin? Uite ăla e desenul meu!”
Pe ”muzica” asta, parcurgeam listele de nume din fața mea, înjuram și mă gândeam că măcar nu răsună niciun ”Tati, vreau pipi!”
Eram atât de absorbit că nici n-am băgat de seamă că, de undeva de sub măsuță, a ieșit un ciuf galben. Tocmai mă gândeam că…
-Tati!
(mai mult…)