Author Archives: Alecu Racoviceanu

Mult se încurcă ițele într-o familie, când dispare încrederea! Am în Jurnal o astfel de poveste, încurcată.

Începe așa:
Strigătul Silvanei a sfâșiat resturile nopții precum rupe o virgină scrisoarea prin care logodnicul o anunță că se însoară în Caraibe.
Somnul era atât de dulce. Somnul de frumusețe, frumusețea pe care ți-o aduc visele dulci. De-o parte mă împingeau fața de zmeură necoaptă a Sofiei și coada de pluș a măgărușului Olel. De cealaltă erau Alecsia, Pony și Bella, păr moale ca plușul și pluș cald ca mângâierea bunicii.
Prima care a sărit a fost Mitzu. S-a dus spre locul de unde s-a auzit strigătul. Treaba ei, pisicile au 9 vieți și se pot juca după bunul plac cu ele!
Alecsia a mormăit prin somn:
-Da, mami. M-am ridicat.
Sofia a spus doar ”Unde-i Olel?” Apoi a dat cu nasu-n el, a zâmbit și a oftat.
Eu m-am ridicat, am îndepărtat ușor barierele de puf și am pornit să-mi caut nevasta, aflată sigur în impas. Am făcut un ocol prin bucătărie, să dau drumul la aparatul de cafea. Parcă presimțeam că urmează o zi lungă, pe care aveam să o închei în fața unei tarabe cu perii și alte ustensile de aranjat părul. Finalul zilei e AICI.
Silvana era în ușa băii, având deasupra capului ceva ce părea a fi o căpiță din părul împrumutat de la mai multe ființe.
-În casa asta nu găsesc nimic.
-M-ai găsit pe mine. Ce-ți mai trebuie?
-Și pe noi!
Fetele erau și ele în poziții bune ca să vadă ceva ce se anunța un spectacol pe cinste.
-Unde e pieptenul?
Rar te trezești în țipete și ajungi așa rapid să râzi. Sofia a întrerupt râsul tuturor:
-Pieptenul cu Aliel?
Atunci am realizat că strigătul Silvanei era pe deplin justificat.
-Nu-i nimic – a spus Sof, ridicând din umeri – nu mai mergem la grădi!
Cu ochi rugători, nevastă-mea mi-a spus:
-Poate e la tine-n baie.
-Ce mama dra… să fac eu cu un pieptăn?
Avem două băi, ”Baia Mare” care e a tuturor fetelor din casă și baia mică, descrisă odată perfect de Sofia, ”baia unde tati face duș și noi caca”.
-Voi căutați-l, eu mă duc să fac tartine.
(mai mult…)

Am ridicat obiectul de pe tarabă și m-am uitat la vânzătoare. Îmi plăcea ce văd. Am întrebat, timid, cum îi șade bine unui bărbat când se uită la o femeie frumoasă:
-Cât costă?
Întrebarea avea ceva provocator, nedefinit, dar – asta e culmea! – vreți să controlați imaginația unui mascul!
Mă așteptam să spună ”Pentru tine, voinicule, nimic, închid și mergem!” N-a fost chiar așa.
Femeia s-a uitat la mine ca și cum tocmai mă adusese la picioarele ei un OZN pictat în roz. Eram sigur că figura ei luminoasă se reflecta-n chelia mea ca în oglinda mașterei Albei ca Zăpada.
-Pipetenele? 5 lei. Dar CHIAR vreți un pieptene?
E o poveste lungă și sfârșitul ei nu pare să fie aproape, poate o să o spun cândva, mă mai gândesc, dar în episodul de astăzi eu am misiunea de a cumpăra un pieptene.
Nu mă întrebați cum, din toți patru, tocmai eu am fost alesul.

Ingrată misiune!
Se uita atât de fix în creștetul meu că parcă am și auzit: ”Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” Am răspuns fără ezitare:
-Nevastă-mea…
(mai mult…)

Foto Alex Mazilu

Nu există pe lume dreptate. De o parte a mesei suntem 3, înghesuiți în jurul unui bol cu cireșe. La celălalt capăt e Silvana, singură cu bolul ei. Dar nimeni nu o plânge, pentru că, nu-i așa, dreptatea și-o mai face omul și cu mâna lui.
Eu și nevastă-mea ne evităm, nervoși, privirile, iar fetele sunt roșii de la gură la urechi și scuipă cu precizie matematică sâmburii. Fiecare în castronelul ei. La un moment dat, rup tăcerea apăsătoare:
-E clar că astea sunt mai bune! Ia uite cum înfulecă prințesele lui tata!
-Hai să nu deschidem din nou subiectul.
Am lăsat subiectul îngropat. Câteva minute bune în bucătărie se auzea numai clinchetul sâmburilor care loveau marginea castroanelor. Alecsia a fost prima care a vorbit:
-Tati, mergem acum să luăm păpușă bebe-brioșă?
Sofia a împins și ea castronelul de sub nas și a decretat:
-Bebe-blosă!
Silvana m-a privit cu delicatețea lupului care suflă-n poarta purceilor:
-Ai promis, acum rădică-te și cumpără! Cred că e deschis la mall…
Totul începuse mai devreme, în fața unei tarabe cu cireșe.
Silvana: Uite, cireșe românești! Vrem două kilograme.
Eu: Stai, uită-te la astea negre. Pot gusta? Doamne, ce aromă. Mai bine pune două kilograme din astea.
La noi în casă – și bănuiesc că în mai toate casele – apare discuția asta. Eu, de exemplu, ador fructele cu gusturi care-mi amintesc de copilărie, de vacanțele în Branul care nu devenise încă un mall de case de vacanță, de serile petrecute printre tarabele din Oborul Bucureștiului de altă dată. Dar cu limite…
Adică nu sunt nebun să iau un produs doar că e românesc. Băi frate, dacă pe țăranul român îl frământă că piața se umple de cireșe grecești și ale lui nu sunt coapte, nu văd de ce să le mănânc pe jumătate acre!
(mai mult…)

Ne-am regăsit! Suntem iar împreună, toți 4. Am stat, în miez de noapte, îmbrățișați, lacrimogeni, ca la finalul unui film indian. Am sufocat-o pe Sofia cu pupături și am strâns-o până a gemut. S-a împins din lanțul nostru de mâini și piepturi, ne-a privit cu mustrare și ochii ei, mari cât Olel…

… spuneau: ”M-ați părăsit aici!” Vocea ei a spus altceva, obișnuitul ei salut de bun-venit:
-Mi-ai adus cadou?
-Daaa – a strigat Alecsia și a fugit în hol, să aducă sacul de daruri cu care speram să-i cumpărăm Sofiei bunăvoința.
Sigur, în punga mai mare decât ambele fete la un loc erau multe jucării pe care Alecsia le alesese pentru sine, dar, la 7 ani, generozitatea și egoismul se împletesc precum cosițele lui Rapunzel. Că tot veni vorba de prințesa cu părul vindecător, aveți idee cât costă păpușa cu rochia cu imprimeuri schimbătoare? Eu am. Și trebuie să cumpăr două! Dar nu despre asta vobim acum.
Eu am scos telefonul din buzunar și am spus:
-Mai e aici un cadou pentru voi. De la Alina!
-Cine e Alina?
-O fată! A aflat povestea unui rățoi, Adalbert, mi-a trimis-o și mie și o să vă citesc și vouă, la culcare.
Apoi:
-”Capitolul 1”.
-Tati, ce e aia ”capitol”?
(mai mult…)

Te aștepți ca multe jocuri sau jucării să treacă bariera generațiilor, chiar dacă unii jucam ”frunza” pe asfaltul din curtea școlii iar alții împodobesc prințese pe tabletă. Măcar ”leapșa”, ”rațele și vânătorii” sau, știu eu, ”țară-țară, vrem ostași” să supraviețuiască. La Alecsia și prietenii ei am văzut mici urme din jocurile copilăriei mele, recunoșteam la unele dintre ele vagi urme ale distracțiilor din vremea când eram puști. Puțin, cam cât ar recunoaște un mastodont din elefănțelul Dumbo, dar ceva-ceva tot era.
Totuși, o glumă la care amarnic ne distram în perioada când așteptam să ne crească dinții pare să fi trecut testul timpului. Mai bine n-o făcea și se ducea pe urmele mastodonților!
Ah, să nu uit, ăsta e unul din momentele când prefer ca Alecsia să doarmă!

Zice fata, într-unul din momentele când seara târzie ne trimite spre pat:
-Tati, azi am râs la after. Un băiat i-a spus unei fete: ”Spune lăcustă!”
-Cum, lăcustă?
-Da! Și el a spus…
-Ce prostie, lăcustă?
Nu știu dacă mi-a ”tras-o” mie sau doar își continua povestea, dar mi-a spus:
-Ca… și gustă!
De-a dreptul!
-Alecsia, cum vorbești așa cu tati? În seara asta lași tableta în bucătărie! Poate și mâine, mă mai gândesc!
A plecat în camera ei. Furios, mi-am reaprins pipa și în fumul amintind de vechime, m-am trezit zâmbind. Eram cât un pitic de grădină când am căzut prima oară în capcana:
-Spune Călimănești!
(mai mult…)