Jurnal de tătic. Bărbații cu accesorii roz

Îți sare imediat în ochi. Merge țanțoș. Pare că inspectează un batalion de dragoni care nu așteaptă decât comanda lui.

jurnal 14
Foto Bogdan Iftime

Poartă rozul așa cum, pe vremuri, apașul ăl mai sângeros purta la brâu scalpurile dușmanilor. Ridică privirea de la pașii apăsați și scrutează orizontul. Ochii i se micșorează de la soare. Ceva îi atrage atenția și se pun în mișcare. El și rozul de deasupra capului.
Balonul ia și el un aer masculin. Din înaltul cerului se uită trufaș la muritorii de rând și le întoarce un fund arogant, umflat cu heliu.
Când vezi un bărbat cu un balon roz, aproape sigur de undeva de jos vei auzi:
-Tati, balonul e la tine?
Știe, prințesa lui tati, că balonul e în siguranță. Nici nu verifică asta, de fapt, ci doar testează vigilența ”pajului”, înrobit cu un ham roz. Când el spune…
-Da, nu-l vezi?
… ea nu face decât să repete gesturile vânătorilor care se pozează cu un picior pe fiara abia doborâtă. Și fiara mai face un pas. Țanțoș.
Dar geanta din spatele bărbatului… E bine să știi că nu ești singur. Odată am umblat o zi întreagă prin București, purtând în spate un rucsăcel exact ca ăsta. Și nu se auzea de nicăieri vreun ”Tati, rucsacul e la tine?” Eram singur pe stradă – ca-n cântecul de pe vremuri. Doar eu, Elsa, Ana și câteva mii de priviri contrariate care se întorceau după mine.
Se terminase vara. Nebuna de ea nu știa și încă-și făcea de cap pe străzi, topind asfaltul și uscând frunzele deja căzute. Noi ne pregăteam de clasa 0. Am luat un ghiozdan. Seara – mai erau doar vreo două zile până la primul clopoțel – i l-am arătat Alecsiei. Eram mândri, eu și nevastă-mea, l-am ales cu greu și așteptam laude.
Alecsia a rămas mută. A vorbit după ce a examinat bine-bine de tot rucsacul. Și a concluzionat:
-Nu e cu Elsa!
Toată dimineața, în capul meu se certau doi pitici. Unul urla cât îl țineau bojocii: ”Nu lua alt ghiozdan! O să-i placă și ăsta, în timp!” Celălalt zbiera, încercând să-l acopere: ”Cât e un ghiozdan, zgârcitule! Caută cu Elsa!”
Aveam câteva drumuri prin cartier. Am pornit-o pe jos, prin soare. Până-n Bălăneanu, un magazin pentru copii se strecura cu o vitrină minusculă printre geamurile largi ale unor bănci. În vitrină… Elsa și Ana, pe fața unui ghiozdan!

Intru, cer să văd obiectul, mai mult ca să aflu cât costă, doar așa să văd dacă meritam să mă facă zgârcit piticul. Femeia de la tejghea se întinde și mi-l dă pe cel din vitrină. Un singur cuvânt de-al ei – adevărul e că sunt sensibil la vorbele doamnelor – m-a făcut să bag mâna-n buzunar:
-E ultimul – a spus ea și mi-a întins obiectul.
O secundă nu m-am gândit – dar și piticii sunt de vină că tocmai atunci tăceau mâlc, poate se uitau și ei la vânzătoare! – să las prețiosul obiect spre păstrare până termin celelalte treburi. Sau să plec, sperând că la alt magazin găsesc alt rucsac.
Am pornit spre treburile de cartier. La bancă, o funcționară mi-a zâmbit și mi-a spus:
-Frozen chiar e cool zilele astea!
Ce să-i răspund? Am zâmbit complice. La ”legume-fructe”, o alta m-a întrebat:
-Domnu’ Alecu, vreți pungă roz sau albastră?
Pe popă nu l-am putut evita. De la 20 de metri s-a oprit bietul suflet chinuit și m-a privit lung. Când am ajuns lângă el, mi-a spus:
-Ce mai faceți? Unde-s fetițele, că nu le văd.
-Acasă…
-Aha, și nu le trebuia azi ghiozdanul. E bun, par să intre multe în el.
PS Tații de fete se recunosc imediat între ei. După… accesorii. Povestea unei astfel de întâlniri o aveți AICI.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.