Jurnal de tătic. Alecsia și îngerii

Urmează o poveste sută la sută adevărată! Vă avertizez că unele cuvinte v-ar putea afecta emoțional.
-Tati, ne jucăm de-a ghicitorile?
Are 7 ani, împliniți în februarie! Crede încă în zâne. Cu Zâna Măseluță, însă, ar negocia un preț mai bun pentru dinții căzuți – Tati, ar trebui să înțeleagă, sunt tot mai puțini dinții de lapte! – despre Moș Crăciun are dubii serioase că ajunge chiar la fiecare copil… și lista poate continua. Alecsia e un copil care nu și-a scuturat încă praful de stele de pe aripi. Însă uneori are niște ”vorbe” de om matur, de stau și mă gândesc dacă nu-mi vorbește altcineva cu vocea ei.
La noi în casă e un joc, se cheamă ”fiecare cu părintele lui”. Facem echipe de câte doi, un copil și un părinte și ne jucăm. Fiecare ”echipă” joacă alt joc. Acum e rândul Alecsiei să mă transforme în ursulețul ei vorbitor de pluș.
-Cine are smocul castaniu, iubește un ponei roz și…

jurnal 34

Îmi plac jocurile din cuvinte. Am impresia că le transmit ceva din cea mai mare dragoste a mea. Poate că și fac asta, pentru că, pentru ele, vorbele sunt acum prilej de râs și bucurie.
Cu Alecsia jocurile au evoluat, dar Sofia are o percepție oarecum eronată despre unele jocuri, de exemplu Fazan. A urmărit cum joacă Alecsia cu prietenii de vârsta ei, ne-a văzut pe noi cum jucăm cu sora ei mai mare și a reținut un singur lucru:
Sofia: Tati, jucăm Fazan?
Eu: Da, spun eu: fetiță. Hai, spune.
Sofia: Pământ! Ai F!
Eu: Nu e ok, uite, alt cuvânt: mama!
Sofia: Pământ! Ai ial F!
Să revin, însă, la jocul de acum. Alecsia s-a prefăcut că se gândește la ghicitoarea mea și a izbucnit:
-Euuuuu! Am ghicit?
-Da, foarte repede ai dat răspunsul corect! Acum tu.
Curios, dar jocul ăsta îmi amintește de mama mea. Nu o mai am acum lângă mine, dar, dacă ar fi, multe din jocurile astea le-ar ”prelua”, ca pe o sarcină divină. Când străbăteam țara, în verile copilăriei mele, mai întotdeauna jucam Fazan sau ”ghici povestea” și drumul îmi părea chiar mai frumos decât locurile unde ajungeam.
-Ce ai pierdut pentru totdeauna și o să o găsești din nou când o să fii ca ea?

M-a încuiat! Ce-o avea în cap? Am rememorat mai toate poveștile, desenele animate, dar nu găseam ceva pierdut pentru totdeauna.
-Te dai bătut?
-Nu, mai lasă-mă să mă gândesc.
Când sunt cu fetele nu simt că am pierdut vreodată ceva, deși știu că e nedrept pentru tot ce am iubit în viață și am pierdut. Poate e vorba de secundele care trec, dar cum să le găsesc din nou ”când vei fi ca ea”?
-Mă dau bătut!
-E mama ta! Ha, ha, te-am bătut!
Deodată, eram serios și am întrebat-o, ca pe un izvor de înțelepciune sau ca pe o cititoare a viitorului în cărți sau cafea:
-Și când o să o găsesc?
-Când o să fii și tu înger!
Am avut, brusc, un singur gând: ”Mamă, iartă-mă, dar nu mă grăbesc! E prea frumos aici…”

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.