Marea se liniștise după două zile în care a fost mai nervoasă decât o divă surprinsă de paparazi cu bigudiurile în cap. Acum abia de trimitea câte un val plăpând, să mângâie și să oblojească malul în care lovise cu atâta furie. Capricii de divă!
La doi pași de ea, ascunși de soare sub un acoperiș de stuf, eram câțiva adulți. Tăcuți, triști, ne luam ”masa de adio”. Între noi trona un castron uriaș de midii fierte.
La masă eram genul acela de oameni pe care arhivele sufletului fiecăruia dintre noi îi cataloghează drept ”prieteni de vacanță”. Oameni despre a căror existență nici măcar nu știai în urmă cu două săptămâni, dar cu care ai acum telefonul plin de fotografii. Sunt pozele în care râzi în orice moment surprins. Alea cu capete lipite ca să încapă cât mai multe fețe într-un cadru ce pare prea mic. Alea cu castelul de nisip între personaje, cu fructul mării gătit întreg și pus pe un platou cu două roșii și o frunză de salată.
Schimbam numere de telefon, adrese de mail și chiar de acasă, promiteam că ne vom scrie, ne vom suna și chiar ne vom da peste cap programele ca să ne vizităm. Știți genul ăsta de oameni? Sunt cei pe care nu-i mai vezi niciodată. Și știi asta, chiar în timp ce le dai numărul de telefon. Sunt ca geanta de plajă, șortul cu windsurfer-ul cu vela galbenă. Sunt lucruri care ți-au produs bucurii, îți amintesc de bucurii, dar care pur și simplu nu se asortează griului restului de 11 luni din an.
Ca să alung urâțenia gândurilor de sfârșit de sejur, am luat o scoică și am desfăcut-o. I-am scos ”mațul” ăla negru, am stors apoi un strop de lămâie și am înghițit-o. Cu jumătatea de cochilie din mână am luat zeamă din bol și mi-am spălat cu ea cerul gurii.
-They are good for the libido. You know… libido.
Bineînțeles că știam ce e libidoul! Grecul care vorbise era cel care pregătise scoicile. Cică le pune, fără apă, într-o oală și apoi ele fierb în apa mării care se scurge din ele.
-Yes? We’ll see if…
A continuat să vorbească, amestecând cuvinte englezești, grecești și vreo două, mai explicite, românești, învățate de la mine.
Nu-l ascultam. Am repetat figura cu încă o scoică și m-am întors spre plajă, ochii mei dorind și ei să-și ia ”la revedere” de la mare. Privirea mi s-a oprit pe un trup, cu jumătatea de sus de sirenă și cea de jos de dansatoare de cabaret. Mușca dintr-o bucată de pepene roșu și picuri de zahăr cădeau pe pielea ei. Scanând-o ca și cum trebuia să-i dau sau nu notă de trecere, m-am gândit pentru prima oară în viață că m-am zbătut să fiu multe, dar acum invidiam un pepene. Din ăla cu dungi negre.
Atunci am simțit un puf cum mă mângâie pe cot și am văzut cum o mânuță cât floare de leandru se strecoară printre noi și apucă o scoică. Sofia a învățat cum se mănâncă midiile. Poate, totuși, pe gustul meu, pune cam multă lămâie. M-am întors spre grec și i-am spus nervos:
-Libidou! Here are kids, man!
Toți de la masă au început să râdă. Și eu. Dar din vorbe tot răzbăteau nervii mei:
-Re malacu!
-Ha, he speaks Greek!
Am râs încă vreo oră și apoi am plecat.
Am observat cum zahărul se uscase pe pielea sirenei. Până-n jumătatea de trup de dansatoare de cabaret.
Foto Alex Mazilu