Author Archives: Alecu Racoviceanu

Luni seara am mâncat gogoși. Nu plănuisem vreunul din noi chestia asta. Nu a vrut niciunul dintre noi să mănânce gogoși. Ba mai mult, nici nu ne-au plăcut. Totuși, mâncam și plângeam…
Nu le vânasem, ca să plângem ca-n poemul lui Nicolae Labiș. Deși în jurul nostru erau încă destule măruntaie de gogoși. Unele se uscau pe masă, altele pe margini de farfurii. Un gogoloi măricel stă pe podea și are pe burtă o tăietură de pare că râde la pisică. Ah, pisica Mitzu, neagră ca un tăciune, are și ea câteva fire de făină pe spate.
Am ajuns acasă într-o fugă, alarmat de vocea Silvanei, la telefon.
-Nu mai pot! Facem cozonaci…
Cum să faci cozonaci cu o lună înainte de Paște? Informația pe care nevastă-mea mi-a dat-o cu glas sfârșit m-a pus pe jar:
-Doamna, e din cauza doamnei. Acum închid, pa.
Un sfert de oră mai târziu, mâncam gogoși. Mâncam și plângeam.
Pe drum îmi făceam tot felul de gânduri. Vedeam cu ochii minții copilele arse de marginea tăvii, sufocate de cocă. În loc de asta, încă de la ușă am auzit râsete din casă.
-Tati, facem gogocozonaci!
-Ce-s ăia, Sof?
-Gogo din cozonaci!
(mai mult…)

A trecut ziua mea și mă văd obligat să fac niște precizări, clar necesare pentru unele persoane din preajma mea.

Am vrut să uit povestea asta. Am așezat peste ea alte și alte amintiri, dar, orice aș fi făcut, un colț din ea tot a rămas mereu pe afară. Acum câteva zile depănam cu niște prieteni povești despre copii și monstruoasa poveste a scos din nou capul. Cât ai zice ”pește”, m-a bântuit din nou, ca și cum se petrecuse ieri. E ziua când am înțeles că ochiul omului mare e pervertit, gata să vadă prostii în orice.
M-am hotărât să o scot din mine, să o arunc de pe sufletul meu, lăsând să vă bântuie pe voi, poate mă lasă pe mine, așa că iat-o:
A fost odată ca niciodată, pe vremea când plopul făcea mere, răchita micșunele și Sofia era mai mică de o șchioapă. Avea vreun an și jumătate. Învățase că, dacă freci cu partea care trebuie, o carioca de diverse lucruri lași urme colorate și frumoase. Acțiunea se chema ”denenat”. Răni adânci se căscau în pereți, zugrăveala arată ca încheietura mâinii unei femei cu dureroase neîmpliniri în amor. ”Denenele” erau niște dungi strâmbe sau ghemuri de culoare pe care le boteza savant ca ”floli”, ”tati”, ”olel”.
Anii n-au fost buni pentru pereții din casa noastră. Când a crescut Alecsia, măcar cât să înțeleagă că pictatul pe hârtie are avantajul că nu o mai auzi pe maică-ta urlând după fiecare desen, pereții nu au avut timp să răsufle că a ajuns Sofia la vârsta ”rupestră”.

Dar nu, nu despre desenele astea benigne vreau să vă vorbesc. Varul le șterge. Ci de unul mai aparte.
Într-o seară, în casa bunicilor, Sof era în dormitor. Era liniște. Cel mai prost semn, atunci când ești ”de gardă”. O aud strigând:
-Tati, am denenat! Hai să vezi!
-Adu tu desenul aici. Tati e obosit.
Cred că fetele vor spune cândva cu mâna pe inimă că serviciul lui tati era să fie obosit.
-Nu poate Sof să aducă denenul! Hai, tati, odată!
M-am ridicat și m-am dus. Era lângă perete și desenase o…
-Ce e asta?
Eram gâtuit. Sofia a simțit că e ceva în neregulă și a spus:
-Floale…
-Asta e floare?
Pe perete trona o… o… un castravete. Adică era ceva lunguieț, destul de lung, cu două bile sub el. Și dacă nu era castravete, nici dovlecel, atunci sigur era o…
Poate spuneți că sunt obsedat, că poți să-mi fluturi și un tramvai, dar hai să numărăm câți s-au uitat la ”denen” și au gândit ca mine.
Am luat buretele de la tabla de jucărie de la fereastră și am dat să șterg tărășenia. Sofia a strigat. Imediat a apărut Silvana. A văzut desenul și am știut, după figura ei, că deja eram doi care vedeam același lucru.
-Sofia, unde ai văzut tu așa ceva?
-În glădină!
Nevastă-mea s-a uitat la mine exact cum te uiți la unul care umblă-n fundul gol prin grădină. Atunci a apărut și soacră-mea:
-Cine a făcut porcăria asta?
Se uita la mine, ca și cum știa că e un singur om capabil să deseneze o… în dormitor!
(mai mult…)

Aveam pregătită pentru azi o poveste veselă din ”biografia” mea de tătic, dar sunt zile când nu poți zâmbi.
Asta e una dintre acele zile.
Motivul este, evident, crima de la Bruxelles. Chiar dacă mi-am propus ca amintirile din acest jurnal să fie vesele, să îmi amintesc peste ani cât de frumoasă e aventura de a crește un copil, unele nu-mi ies vesele.
Nici nu au cum, părintele – am mai spus-o și cu alte ocazii, Colectiv, e.coli – este dependent emoțional de realitatea de dincolo de camera copiilor.
Mintea noastră – dusă, imediat după ce devenim părinți, pe tărâmul ”drobului de sare” – vede primejdii chiar și unde nu sunt, ce să mai vorbim de locurile unde primejdia chiar există.
(mai mult…)

Am acasă ”Cumințenia Pământului” . Ba chiar două bucăți! Hei, nu săriți pe mine! Nu le dau nici cu un milion de euro, nici cu 11, nu le dau nici pe tot aurul din lume!
Când face o boacănă, Sofia se ghemuiește, își ascunde chipul, ca și cum rușinea îi îngreunează pleoapele și așteaptă să observe cineva stricăciunea făcută. În general dai peste o băltoacă de apă în mijlocul sufrageriei sau calci pe cioburile vazei unde tocmai ai fi vrut să așezi câteva lalele.

Face asta de când a învățat să meargă și, evident, să dărâme lucruri. Iar când dai de ea, ridică ochii și pare a spune: ”Ai văzut ce s-a întâmplat? Apa a curs pe covor. E o minune cum a sărit singură din cană!”
Când vezi ochișorii ăia te topești. Uiți orice supărare
-Ce zici – pare alteori să spună – de chestia asta? Vaza s-a aruncat de pe masă direct pe gresie! S-a mirat și Olel.
Bunicul a poreclit-o ”Cumințenia pământului”. O glumă inspirată de eterna poziție a nevinovăției. Erau în vogă, acum vreo doi ani, știrile cu statuia lui Brâncuși și prima încercare de răscumpărare, și așa i-a rămas numele. Poziția ei vinovată semăna cu statuia de la știri, poate l-a inspirat naivitatea de început de lume cu care încerca să dea vina pe basme, habar n-am cum s-a legat, dar a prins.
Azi ”cumințenia”, mâine iar ”cumințenia”, Alecsia a devenit geloasă.
(mai mult…)

Povestea care urmează este profund adevărată. Mai puțin gândurile mele, care, normal, sunt inventate, de la un capăt la altul. Personajele sunt Alecsia, Silvana și cu mine. După cum vedeți, lipsește Sofia, dar e pedepsită. A mințit-o pe Doamna!
Stăteam toți în sufragerie. Sofia, într-un colț, supărată, că a certat-o maică-sa. Silvana și Alecsia șușoteau, iar eu trăgeam cu urechea, prefăcându-mă absorbit de aventurile lui Sponge Bob.
-Vreau altă mamă!

Uneori, Alecsia gândește ca un tată, deși are numai 7 ani. ”Gata, prințesă, începe tata să caute!”
-Și ce mamă vrei în locul meu?
Silvana părea deranjată de idee.
-Uite, vreau ca ( a dat un nume de mamă cunoscută prin oraș) să fie mămica mea!
Hopa! Nu-s de acord, Alecsia dragă! Hai să ne mai gândim, mai căutăm, ne uităm la poze. Dacă tot e noua mamă a fiică-mii, trebuie să am și eu un cuvânt de spus, măcar pe unele aspecte.
(mai mult…)