Author Archives: Alecu Racoviceanu

Pentru că se apropie Paștele. Care, în multe privințe seamănă cu Crăciunul…

Și pentru că e Dragobetele, care vine mult prea repede după Sfântul Valentin și pentru că prea stau amândouă în coasta Mărțișorului, m-am gândit să vă vorbesc despre una dintre greșelile pe care – involuntar – le facem mai toți părinții. E vorba de încercarea de a le insufla convingerile și obiceiurile noastre.
Fie că suntem ”pupători de moaște”, fie că suntem ”liber cugetători” sau pur și simplu dezinteresați de existența vreunei entități deasupra noastră, fără să vrem transmitem ceva din aceste convingeri și copiilor. Ce fac ei cu ele? Ce vor, de fapt, ce vor decide atunci când mintea le va fi eliberată de… noi, de părinți.
Pentru că, oricât ne-am strădui va veni o vreme când se vor scutura de noi, așa cum și noi am făcut cu mamele, tații. Dar nu asta voiam să vă spun.
(mai mult…)

Mâncarea, mâncarea este a doua mare greșeală pe care o facem toți părinții față de copii. Nu negați, toți avem câte o mâncare preferată pe care vrem să le-o impunem, măcar una despre care am citit/am auzit că e sănătoasă și cel puțin o mâncare despre care ne putem jura că le face rău.
Care părinte nu a încercat să impună copiilor mâncarea ”ca la mama acasă”? Eu am făcut-o. Am avut ceva eșecuri și unele semne că una sau două delicatese le vor trezi fetelor mele toată viața un zâmbet dulce și vor spune, gustând: ”Asta e ca la mama acasă”.
Cel mai mare eșec l-am avut cu căpșunile cu smântână. Le plac…

Dar nu așa cum mi le amintesc eu dn copilărie.
Când spun căpșuni, eu văd fructele acelea mici, nu pe cele mari cât obrazul lui Moș Crăciun. Cele mici adună zahăr și parfum cât cele mari, doar că-s mai concentrate.
Poate că rețeta pare simplă, pui căpșuni, zahăr și smântână. De la bunica mea – născută dincolo de Prut, acolo unde se pune smântână pe aproape orice bucate – știu că nu e ușor.
Căpșunile se aleg cu atenție, nu le găseai ușor pe atunci, plecau ”la export” cum începeau să se rumenească. Le punea puțin zahăr ( până și ăsta era pe cartelă în acei ani, dar pentru copil putea fi irosit ) și le lăsa. Le păzea de celelalte guri pofticioase din casă. În timpul ăsta, zahărul curta fructele, se împerechea cu fratele său adunat în ele și lăsau un sirop atât de aromat că toată casa mirosea a rod.
Seara, după ce toți terminau masa, doar copilului i se punea în față un castron de amestec parfumat stins cu o lingură de smântână luată din piață.
Și eu credeam că ”uite, oamenii mari nu mănâncă din astea”, poate nu le plac! Înfulecam și nu observam cum toți întorc privirea când îi invit să guste. ”Lasă, mănâncă tu!”
Nu credeam că voi mai auzi vreodată aceleași cuvinte când am în față un astfel de bol.
Când era mai mică, i-am pus Alecsiei un bol în față. Și, cum vremea restricțiilor de tot felul a trecut, mi-am pus și eu unul.
-Uite, așa îmi făcea mie bunica căpșunile.
Nu m-am uitat la fată, fiind ocupat să răzbun rapid, din lovituri de lingură, poftele rămase nesatisfăcute ale părinților și bunicilor mei. Când am golit bolul meu, am văzut că al Alecsiei era aproape neatins. O mustață mică alb-roșie dovedea că gustase. Dar atât!
-Ce faci? Nu îți place?
-Ba da.
A luat din nou, un sfert de lingură și a spus, împingând castronul spre mine:
-Eu nu mai pot. Lasă, mănâncă tu!
Nu am așteptat a doua invitație. M-am gândit că poate e doar ghiftuită, dar:
(mai mult…)

Nu am prea multe fotografii din copilărie. Poate s-au pierdut, poate nici n-au fost multe, poate așa erau vremurile. Câteva din clasa întâi, vreo două cu desueta coroniță de premiant, cam atât. Ba nu, mint, mai e una, dar…
M-a ferit Dumnezeu și nu am poza clasică de pe vremuri, cea cu fundul gol, așezat pe o păturică sau, mai rău, pe blăniță. Le știți, copilul râde, iar bucile râd și ele, în lumina rapid trecătoare a blițului. Parcă auzi, de undeva din spatele aparatului o voce, pe care o credeai uitată:
-Să pape mama fundulețul ăsta!
Și apoi altă voce, despre care credeai că îl ceartă doar pe Dumnezeu, când Creatorul nu ”papă tot piureuțul!” :
-Ba nu, bunica-l mănâncă pe tot!
Și aparatul clicăie, iar fața care-l fixează pe tine strigă:
-Hai, măi femeilor, făceți-l să râdă! Nu iese poza!
Iar tu, om mare acum, te rogi să te fi schimbat cât să nu te recunoască nimeni în chipul ăla buclat, care râde. Dar nu o arunci. O scoți câteodată, când simți că ai rămas cam singur pe lume. Când o ții în mână, parcă auzi vocile alea, care-l fac acum pe Dumnezeu să râdă la poză.
Dar te juri că tu, când o să ai copii, nu o să faci niciodată o fotografie ”din asta, pe păturică”. Și te ții de legământ, cam până… ai primul copil. La un moment dat, tot faci poza, măcar una de genul ăla!

Eh, bine, nu am poză din asta! Dar am una…
(mai mult…)

De ceva timp – să tot fie vreo 7 ani – îmi place să mă uit la unele știri și ca părinte. E o percepție total diferită, mai emoțională, participi altfel la spectacolul, altfel rece, al știrilor de toate zilele. La început a fost un joc, după ce ai auzit mii de știri la sute de ședințe de sumar, să vezi, ca un exercițiu, dacă te mai face ceva să tresari.
Apoi nu a mai fost un joc. Cu timpul, orice părinte începe să tresară la informații la care altădată nu avea nici o reacție. Orice ai avea de făcut, sunt câteva cuvinte cheie care te opresc, tresari, ciulești urechile. Ești conștient că nu are legătură cu tine, că ai tăi sunt la adăpost, dar te oprești, tresari, ciulești urechile.
E natural! Mai ales când ai acasă copii mici.
Ah, fiindcă a venit vorba de copii mici.

Eram cu Sofia pe stradă. Când e fericită – și era, că abia căra păpușa cu burtă de care tocmai v-am povestit (click, dacă ați uitat) – Zuf a mea salută oamenii pe stradă:
-Bună!
Îi zice ea unei femei care vindea ghiocei pe stradă. Primăvara stătea să explodeze și sunt convins că între soare și râsul Sofiei era o legătură.
-Bună, ce faci, prințesă mică?
Sofia s-a oprit, a strâns în brațe cutia cu păpușa, s-a-ncruntat și a spus tăios:
-Eu sunt fată mare, nu mică! Tu ești fată mare?
Ăștia suntem, nu ne mai schimbăm, când e rost de o glumă fără perdea suntem primii. Așa și florăreasa:
-Nu mai sunt fată mare. Unde mai găsești acum fete mari?
Și mi-a zâmbit cu subînțeles. Și tot cu subînțeles am spus și eu:
-Am eu acasă două!
Femeia a cules un buchețel de ghiocei din coșul de la picioare și l-a întins Sofiei:
-Cât timp, dragă domnule? Cât timp?
Au unii oameni un talent special să strice orice zi frumoasă! De fapt, sunt convins că a și plouat în după-amiaza aia.
Dar nu asta doream să vă spun, dar, scuzați, oricât de atent ai fi, cu urechile ciulite și fruntea șifonată de griji, nu te poți abține să nu zâmbești în fața amintirilor dulci.
Acum tresar și ciulesc urechile la știrile despre copiii cu e-coli. Număr și eu morții, 3, când scriu și sper aici să se blocheze blestematul abac.
Ca om care a văzut mai multe anchete de tragedii decât apucă ei să vadă într-o viață de furat filme de pe net știu că în astfel de cazuri planul de anchetă e mai simplu decât pare, dar e greu de dus la final. Să cauți alimente comune, apă, tratamente comune, locuri comune unde au fost copiii, să aștepți teste de laborator, toate durează. Dar cât timp faceți astea – sau cât ar trebui să le faceți – comunicați și, dacă puteți, faceți asta inteligent.
(mai mult…)

Am intrat cu Sofia într-un magazin. Am apucat să-i promit că îi iau o păpușă, mai ales că era supărată că Alecsia a plecat în tabără. Supărarea a mers până acolo încât, într-o seară, l-a băgat pe măgărușul Olel într-un geamantan de jucărie și s-a dus în dormitor, spunând sentențios: ”Sunt în tabălă. Să nu mă cauți!”

A ieșit, după vreo cinci minute, atrasă cu vorbele, meșteșugit și destul de tare rostite de mine, ”am găsit un iaurt cu fructe”. A stat în ușă, amușinând. Vedeam cum se duce-n ea bătălia dintre supărare și poftă, dar n-a cedat. A intrat înapoi în dormitor, trântind ușa în urma ei. După un timp, până-ntr-un minut, am auzit un ordin scurt: ”Să ții iaurtul până vin din tabălă!”
Am înțeles, să trăiți!
Am înțeles și că e supărată și i-am promis un cadou, o ”mită” nevinovată pentru favorul unui zâmbet.
Păpușă a ales-o ea. Trec peste faptul că ne înțeleseseram să luăm ”una mică” și am luat una cât Sofia de înaltă. M-a fraierit!
Dar nu am fost singurul fraier din povestea asta.
Sofia a zis în magazin doar ”Elsa mică”, eu am auzit ”mică” și am zis ”Gata, o luăm”. Apoi am văzut că era o păpușă mare care o întruchipa pe eroina din Frozen când era mică. Asta e. Nu avea să fie, însă, singurul motiv pentru care acum sunt hotărât ca data viitoare să mă uit mai atent la ce jucării le cumpăr.
Mi s-a părut mie cam fălcoasă, cu obăjorii atât de umflați că ascundeau și ceva din gură, dar era cu părul auriu în ochi, îmbrăcată în rochiță, băgată-n cutie, nu m-am uitat. Plus că număram banii, iar ăsta e un gest care-ți adoarme din simțuri!
Acasă, când i-o desfac mi s-a părut cam durdulie. Iar n-am dat atenție, dar…
-Tati, nu iese rochița!
Citești, frate, pe net despre toate grozăviile, dar nu le vezi și venind peste tine. Cutremure, tornade, OZN-uri, vampiri! La toate spui: ”dă-i, bă, în mă-sa, nu ajung ei aici!” Ei bine, au ajuns!
Citeam acum ceva zile despre un sondaj făcut de ăia de la Barbie despre cum ar fi dacă Barbie ar fi grasă! Nu cred că e reală știrea, dar e credibilă, e în tonul schimbărilor cretine care se fac în mai toate domeniile, cea mai bizară fiind că se caută un nume nou pentru Albă ca Zăpada, ca să nu se supere piticii.
Cică Barbie frumoasă pune presiune pe fete să slăbească! Ca și cum fuioarele pe care le văd pe stradă sau le fură iubiții nu pun presiune. Să le îngrașe și pe astea. Să facă un Batman cu burtică, un Superman cu gușă și un Spiderman cu ochelari sifoane. Că suntem și niște bărbați puțin deranjați de discriminarea asta fățișă!
La sondaj ar fi sărit mii de muieri, care au lăsat pentru câteva secunde din mâini hamburgerul din care mușcau, și au spus: ”Da, Barbie ne enervează, o vrem ca făcută din bucăți rupte din copane roșii de sos, cu burtă și gușă, cu sânii lăsați! Că prea ne-a chinuit!”
Dar – nu știu dacă e chiar așa, dar așa ar trebui să fie – muierile sondate trebuie să fi strigat și: ”Pe Ken lăsați-l așa! Că destul l-a terorizat anorexica asta!”
Nu puteau ăștia să găsească și alte soluții decât să schimbe păpușa? Putea, de exemplu, tatăl fetiței (care tocmai refuză al doilea cheeseburger pentru că vrea să arate ca Barbie) să ia copila-n brațe și să-i spună așa: ”Ia și papă, Barbie nu există, e o poveste. Dacă exista Barbie crezi că mă însuram cu mă-ta?”
Prieteni, m-a lovit știrea!
(mai mult…)

Pentru duminică iau trei inimioare. Îmi plac alea din pluș sângeriu, umflate ca obrajii unui copil care suflă spre un fulg de plop, necăjindu-l, nelăsându-l să se așeze pe pământ.
”La ce îți trebuie trei inimi de pluș?” poate va striga vreun trecător la mine.
Una pentru Alecsia. Are doar 7 ani, dar deja mi se pare că timpul aleargă pe lângă noi, precum pomii prin fața geamului de tren. Număr și mi se par nedrept de puțini anii care au mai rămas în care sunt singurul care-i dăruiește o inimă la care se uită, o strânge la piept, își îngroapă fața-n ea și râde, cum numai soarele de primăvară timpurie știe să o facă.
A doua e pentru Sofia care, la 3 ani, se bucură de orice dar. Cât de mic sau de mare, darul îi aduce un zâmbet, o clipă de joacă și apoi e abandonat. Dar clipa aia în care cadoul e Lumina Lumii face cât o cură de apă și soare pe cea mai dulce plajă din lume. Plus că spune un ”Tati, te iubesc!” când primește ceva de mă topesc.
A treia, în fine, nevastă-mea e cam ofticoasă și n-aș vrea ca prețul unei inimioare de pluș să-mi strice duminica.

”Ești un fandosit, care alimentează o porcărie care stoarce banii proștilor!”
Posibil, trecătorule, dar vreau să îți spun ceva. Nu ca să mă scuz, ci doar pentru că poate cândva vei iubi.
(mai mult…)

Am trecut. Greu, dar am trecut peste prima noapte în care o știam pe Alecsia singură, departe de noi. O vedeam – cu ochii minții atinse de paranoia părinților – abandonată-n pădure, înconjurată de fiare, umane sau sălbăticiuni, înghețată, strigând după noi.
O zi și o noapte care au lăsat urme. Cearcăne. Mie mi se pare că-mi accentuează aerul intelectual-boem, însă la nevastă-mea…
Nervi. Chiar nu pricep cu ce greșisem în prima seară de m-am trezit cu un ”Cum poți să te uiți la filme cu cowboy în momentele astea!”
-Adică în ce momente?
-Păi, când Alecsia…
Au femeile un talent să te scoată de sub cea mai groasă carapace în care te ascunzi de problemele care te rod! Ar fi în stare să scoată de tot un melc din cochilie doar ca să-i spună că are noroc de căsuță ”la purtător”, pentru că afară e poluare.
Alecsia a plecat în prima ei tabără. La 7 ani! Ideile Silvanei! Acum, la ore bune după ce a ajuns în nu știu ce parc de prin Râșnov, așteptăm să aflăm când ajunge la hotel, cum se instalează, ce mănâncă, cum se îmbracă și răspunsurile la alte 76.543 de întrebări.
-Au pus poze!

Mi-am lipit și eu ochii de telefonul ei.
-E fericită!
Tot nu am dormit bine.
(mai mult…)