Jurnal de tătic. Câteva greșeli pe care le fac toți părinții. Azi, prima


Nu am prea multe fotografii din copilărie. Poate s-au pierdut, poate nici n-au fost multe, poate așa erau vremurile. Câteva din clasa întâi, vreo două cu desueta coroniță de premiant, cam atât. Ba nu, mint, mai e una, dar…
M-a ferit Dumnezeu și nu am poza clasică de pe vremuri, cea cu fundul gol, așezat pe o păturică sau, mai rău, pe blăniță. Le știți, copilul râde, iar bucile râd și ele, în lumina rapid trecătoare a blițului. Parcă auzi, de undeva din spatele aparatului o voce, pe care o credeai uitată:
-Să pape mama fundulețul ăsta!
Și apoi altă voce, despre care credeai că îl ceartă doar pe Dumnezeu, când Creatorul nu ”papă tot piureuțul!” :
-Ba nu, bunica-l mănâncă pe tot!
Și aparatul clicăie, iar fața care-l fixează pe tine strigă:
-Hai, măi femeilor, făceți-l să râdă! Nu iese poza!
Iar tu, om mare acum, te rogi să te fi schimbat cât să nu te recunoască nimeni în chipul ăla buclat, care râde. Dar nu o arunci. O scoți câteodată, când simți că ai rămas cam singur pe lume. Când o ții în mână, parcă auzi vocile alea, care-l fac acum pe Dumnezeu să râdă la poză.
Dar te juri că tu, când o să ai copii, nu o să faci niciodată o fotografie ”din asta, pe păturică”. Și te ții de legământ, cam până… ai primul copil. La un moment dat, tot faci poza, măcar una de genul ăla!

jurnal 99

Eh, bine, nu am poză din asta! Dar am una…

Eram la mare, la Eforie, aveam vreo 5-6 ani. Îmi plăceau filmele cu cowboy, dar de unde cowboy pe plajă la Eforie? La un fotograf din ăla cu ”corabia piraților” și cu Popeye Marinarul, cu o gaură în dreptul feței, avea un costum de indian.
Bun și ăla, mai ales că era de căpetenie!
Frate, schilod mai eram, numărai coastele și lăcrimai! Iar picioarele… ziceai că sunt cârligele goale din măcelăriile Epocii de Aur. Banduliera de cartușe din lemn, aluneca pe umerii oblici și se agață în bucata de piele scorojită care imita chiloții de sălbatic al Vestului și el Sălbatic. Coroana din pene de găină mi-a căzut pe un ochi și mi-o țineam în echilibru cu țeava unei flinte din lemn.
Arăt în poza aia ca indienii din lemn din fața vechilor tutungerii, numai buni de luat la țintă de pistolarii rămași fără adversari capabili să riposteze.
Nu am ars poza. Nu am aruncat-o, ruptă-n mii de bucățele. Nu i-am făcut nimic, doar mă duc câteodată la ea. O scot și, așa cum din ghiocul gol răsună valurile, mie-mi sună a vocea bunicului și-mi miroase a piele arsă de soare și, deși e alb-negru, e colorată mai viu decât orice alte vacanțe am fotografiat la viața mea.
Așadar pozele, prima greșeală pe care o repetăm asupra copiilor noștri. Luni, a doua.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

One Response to Jurnal de tătic. Câteva greșeli pe care le fac toți părinții. Azi, prima

  1. Lavinia Rosman says:

    Ce duioase amintiri…. pozele din copilarie!Ne fac sa retraim, zilele cand eram toti: copii, parinti, bunici, si cand familia parea ca va fi statornica, in ciuda vesniciei! Era fericirea, mangaierea si stabilitatea noastra!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.