Jurnal de tătic. A doua mare greșeală pe care o facem toți părinții

Mâncarea, mâncarea este a doua mare greșeală pe care o facem toți părinții față de copii. Nu negați, toți avem câte o mâncare preferată pe care vrem să le-o impunem, măcar una despre care am citit/am auzit că e sănătoasă și cel puțin o mâncare despre care ne putem jura că le face rău.
Care părinte nu a încercat să impună copiilor mâncarea ”ca la mama acasă”? Eu am făcut-o. Am avut ceva eșecuri și unele semne că una sau două delicatese le vor trezi fetelor mele toată viața un zâmbet dulce și vor spune, gustând: ”Asta e ca la mama acasă”.
Cel mai mare eșec l-am avut cu căpșunile cu smântână. Le plac…

jurnal 100

Dar nu așa cum mi le amintesc eu dn copilărie.
Când spun căpșuni, eu văd fructele acelea mici, nu pe cele mari cât obrazul lui Moș Crăciun. Cele mici adună zahăr și parfum cât cele mari, doar că-s mai concentrate.
Poate că rețeta pare simplă, pui căpșuni, zahăr și smântână. De la bunica mea – născută dincolo de Prut, acolo unde se pune smântână pe aproape orice bucate – știu că nu e ușor.
Căpșunile se aleg cu atenție, nu le găseai ușor pe atunci, plecau ”la export” cum începeau să se rumenească. Le punea puțin zahăr ( până și ăsta era pe cartelă în acei ani, dar pentru copil putea fi irosit ) și le lăsa. Le păzea de celelalte guri pofticioase din casă. În timpul ăsta, zahărul curta fructele, se împerechea cu fratele său adunat în ele și lăsau un sirop atât de aromat că toată casa mirosea a rod.
Seara, după ce toți terminau masa, doar copilului i se punea în față un castron de amestec parfumat stins cu o lingură de smântână luată din piață.
Și eu credeam că ”uite, oamenii mari nu mănâncă din astea”, poate nu le plac! Înfulecam și nu observam cum toți întorc privirea când îi invit să guste. ”Lasă, mănâncă tu!”
Nu credeam că voi mai auzi vreodată aceleași cuvinte când am în față un astfel de bol.
Când era mai mică, i-am pus Alecsiei un bol în față. Și, cum vremea restricțiilor de tot felul a trecut, mi-am pus și eu unul.
-Uite, așa îmi făcea mie bunica căpșunile.
Nu m-am uitat la fată, fiind ocupat să răzbun rapid, din lovituri de lingură, poftele rămase nesatisfăcute ale părinților și bunicilor mei. Când am golit bolul meu, am văzut că al Alecsiei era aproape neatins. O mustață mică alb-roșie dovedea că gustase. Dar atât!
-Ce faci? Nu îți place?
-Ba da.
A luat din nou, un sfert de lingură și a spus, împingând castronul spre mine:
-Eu nu mai pot. Lasă, mănâncă tu!
Nu am așteptat a doua invitație. M-am gândit că poate e doar ghiftuită, dar:

-Tati – eu tocmai terminasem și porția ei – mai avem căpșuni? Dar nu ca la bunica ta!
Am mai încercat de vreo două ori să-i insuflu bucuria de a le mânca așa, cu smântână. Am eșuat de fiecare dată. Elegantă – ca orice prințesă – m-a refuzat.
Apoi am cedat. În definitiv, ”ca la mama acasă” nu trebuie neapărat să fie un gust bun. Poate să-i trezească doar amintirea anilor frumoși ai copilăriei, fără să îi și placă gustul!
Eu am o mâncare ”ca la mama acasă”, care nu-mi place, dar, când o gustă alții, spun ”așa le mânca mama”!
Și zâmbesc cu mult drag, dar nu gust. Pur și simplu urzicile cu usturoi îmi displac profund!
Culmea, gena zboară peste generații, fetele mele le adoră!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.