Ce va fi mai înainte, moțiunea sau congresul PSD?

Publicat in 13 ianuarie 2015 de Alecu Racoviceanu

Pe scena noastră politică, pe lângă acordul general că Armata are nevoie de mai mulți bani și SRI are nevoie de mai multe puteri, se duce o cursă surdă între Victor Ponta și liberali. Fiecare vrea să-l lase pe celălalt să stabilească orarul confruntărilor, amânând mișcarea decisivă. Liberalii își dau singuri termene după termene la care să fie gata moțiunea de cenzură, programul de guvernare, negocierile pentru formarea unei noi majorități. Pe de altă parte, Ponta amână cât poate organizarea Congresului PSD.
Cele două evenimente sunt legate prin două elemente. Primul este, natural, Ponta, cel care-și joacă pozițiile cheie pe care le deține. Sincer nu înțeleg de ce el amână congresul, pentru că acum are în partid poziția dominantă, ar câștiga fără probleme și, în acest fel s-ar asigura că rămâne cu măcar una dintre cele două funcții. Dar adevărul este că el se gândește serios să păstreze Guvernul și să cedeze președinția partidului.
Al doilea element comun este grupul Geoană-Vanghelie. Cel puțin 12, cel mult 100. Nu e glumă, prima cifră este cea estimată de grupul Ponta din PSD, cea de a doua este estimarea inițiatorilor rebeliunii. Dacă moțiunea este votată înainte de congres, aceștia vor forța nota, în speranța că pierderea guvernării va duce la scoaterea actualului premier definitiv din viața politică. Dar dacă acestor oameni – nicidecum stabili politic – li se promite că, dacă Ponta rămâne la Victoria renunță la partid, lăsând liberă competiția de acolo? E o miză la care se gândesc serios.
Acest grup mai are un dezavantaj. Nu va fi cooptat la o eventuală guvernare exclusivă PNL și nici nu are mari șanse de a supraviețui ca partid până în 2016, măcar la limita admiterii în Parlament, dar ce să mai vorbim de ocazia de a mai ajunge toți parlamentari, fără a avea umbrela PSD. Li se promite, însă, și varianta ca președintele Klaus Iohannis să desemneze un premier care să nu facă un guvern monocolor, ci unul de ”largă respirație națională”. Cred ei în această variantă?
Cursa continuă.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Pe 7 ianuarie, în Paris urma să fie amplasată şi o bombă? La un post de televiziune?

Publicat in 10 ianuarie 2015 de Alecu Racoviceanu

Este tot mai clar că Parisul trebuia să fie ţinta unei operaţiuni teroriste chiar şi mai odioase decât a fost. Celula teroristă formată din – aşa cum reiese din informaţiile de până acum – fraţii Cherif şi Said Kouachi şi concubinii Amedy Coulibaly şi Hayat Boumeddiene, dar evident sprijiniţi de mult mai mulţi complici şi informatori, plănuise o dublă lovitură pentru data de 7 ianuarie. Fraţii şi-au îndeplinit misiunea, executând 12 oameni în redacţia Charlie Hebdo. Apoi au fugit şi nimeni nu înţelegea de ce nu au rămas pe loc pentru a cădea în luptă cu forţele de ordine şi de ce au avut apoi un traseu haotic în timpul căruia se îndepărtau şi se apropiau de Paris. Simultan, adică tot la ora 14.00, trebuia să mai aibe loc un atentat, de data aceasta cu bombă. Dovada este explozibilul cărat după el timp de 50 de ore de Coulibaly. De ce nu l-a folosit în magazinul evreiesc? Pentru că astfel de luptători ai Jihadului nu gândesc, au o misiune şi mor încercând să o execute. Ori acel magazin nu era misiunea sa reală. A ajuns acolo dintr-o întâmplare.

Cred că Amedy trebuia să plaseze şi să detoneze bomba miercuri, la ora 14, dar ceva a intervenit. A întârziat, a pierdut momentul. Nervos, împuşcă o poliţistă în trafic. Dispare şi reapare, luând ostateci în Paris.

Care era ţinta? De asta au ezitat autorităţile franceze să intervină mai repede? Încercând să afle? Posibil. Într-o convorbire cu postul de televiziune BFMTV, Coulibaly recunoaşte ceva din acest plan şi spune că el trebuia să sincronizeze un atentat la un post tv. Minţea? Dacă nu, atunci ţinta ar putea fi tocmai acest post, BFMTV, la care au sunat pe rând fraţii asasini şi fugarul cu bomba. Dar dacă a minţit? Dacă teroriştii au o altă ţintă în vizor şi francezii nu ştiu încă numele acesteia?

Informaţiile probabil vor fi culese din anturajul ideologului care i-a „infectat” pe cei 3 cu teoriile Jihadului, Djamel Beghal, aflat în Paris, în arest la domiciliu.

Încă un lucru. Şi pe teren, după asasinatul din masă, şi în convorbirea cu BFMTV, Cherif Kouachi îşi afirmă apartenenţa la Al Qaeda yemenită, indicând şi imamul (mort de 3 ani) în numele căruia ar fi dus la capăt promisiunea teroristă de a suprima revista franceză. Are logică, Al Qaeda este inventatoarea atentatelor simultane, o „marcă înregistrată” la care ţine enorm. Astfel de acte teroriste „gemene” au apărut pentru ca acţiunile nebunilor de tip „lup singuratic” ( cum a fost autorul atentatului din Oklahoma, din 1995) să nu fie atribuite organizaţiei şi pentru că ele provoacă mai mult haos, împrăştie mai multă teroare.

Pe de altă parte, Amedy susţine că aparţine Statului Islamic.

Niciunul nu a minţit în interviuri, cele 2 organizaţii sunt de mult unite!

Posted in Editoriale | 4 Comments

De ce mai trăiau, la 24 de ore de la atac, autorii masacrului de la Charlie Hebdo?

Publicat in 9 ianuarie 2015 de Alecu Racoviceanu

Nu, întrebarea nu este a unui răzbunător însetat de sânge, ci nedumerirea venită din studiul a câtorva zeci de acte teroriste, din înţelegerea faptului că sintagma de „atentat sinucigaş” nu e o coincidenţă a cazurilor şocante de până acum, ci o realitate cruntă. „Eroii” Jihad mor în luptă iar ăsta e darul primit la plecare, moartea scăldată în sângele necredincioşilor. Îndoctrinarea luptătorilor pune mare accent pe trofeul ce-i aşteaptă-n Paradis, cele 99 de fecioare nefiind o simplă figură de stil. Sinuciderea la locul unui masacru are şi o componentă operativă eficientă, pus în faţa unei acuzaţii grave, teroristul prins viu poate vorbi. Morţii nu o fac niciodată.

De-a lungul timpului organizaţiile teroriste au împrumutat una de la alta metode de acţiune şi le-au experimentat sau perfecţionat. De exemplu, celebrele decapitări filmate au fost încercate întâi de rebelii ceceni pe soldaţii ruşi capturaţi. Sau loviturile simultane ale Al Qaeda au apărut pentru a nu le mai fi atribuite atentate ce nu le aparţineau. Cecenii au preluat de la arabi atentatele sinucigaşe. Ei folosesc femei pentru asta, considerate fără rol în războiul propriu zis.

Statul Islamic are într-adevăr o nouă metodă de luptă, sinuciderile ritualice, considerate eroice, sunt mai rare. Teoria lor este că au nevoie de mujahedini pentru luptele din Orient şi că un luptător trebuie să execute mai multe misiuni.

Şi atunci apar două întrebări, în afară de cea din titlu. Ce altă misiune aveau în Paris cei doi fraţi algerieni? De ce s-au declarat Al Qaeda la intrarea în redacţie şi, dacă e adevărat, de ce nu au luptat în stradă până la… a ajunge în braţele fecioarelor?

Posted in Editoriale | 1 Comment

Nu sunt Charlie!

Publicat in 8 ianuarie 2015 de Alecu Racoviceanu

 

Nu sunt Charlie în primul rând din cauza incapacităţii mele de mimetism. Aş fi, în cazul oricărui flash mob, cel care rupe hora. Uite, un exemplu, nu aş putea niciodată să umblu în chiloţi prin staţiile de metrou. Poate e o expresie a îmbătrânirii mele într-o lume care întinereşte zi de zi.

Nu sunt Charlie şi pentru că de prea multe ori în ultima perioadă mi s-a jignit credinţa şi am fost silit la introspecţie pentru a nu răspunde şi, mai ales pentru a înţelege de ce eu sunt socotit mai prost decât unul care nu are mai multe informaţii despre lume decât mine.

Nu sunt Charlie şi pentru că nu cred în manifestaţiile de solidaritate în astfel de cazuri. Autorităţile nu au nevoie de sprijinul meu pentru a face ce trebuie, ba chiar, indiferent de părerea mea, vor face mai mult decât trebuie. Apropos, libertatea de expresie şi lupta pentru ea va duce, inevitabil, iarăşi, la noi îngrădiri ale altor drepturi cetăţeneşti. Chiar şi la noi în ţară. Ne bucurăm de dreptul la viaţă sau de siguranţă – deşi astfel de evenimente arată că bucuria e falsă – şi renunţăm la drepturile deplânse 50 de ani, sub comunism.

Nu sunt Charlie şi pentru că nu ştiu încă sigur dacă îmi este mai frică de teroriştii care vor să demonstreze prin execuţia de la Charlie Hebdo că pot lovi în ţinte bine păzite şi astfel să ne anunţe pe toţi că războiul nu ia prizonieri şi că frontul poate fi oriunde sau de statul care, prin legi care-mi intră tot mai mult în viaţa privată, mă obligă nu să merg în metrou dezbrăcat, ci să trăiesc dezbrăcat.

Şi apoi văd că pot spune „Nu sunt Charlie!” şi nu mi se întâmplă nimic. Văd că am educaţia necesară pentru a nu răspunde, aşa cum probabil ar fi făcut-o strămoşii mei cu ghiaogă. Simt că aceste lucruri se întâmplă şi pentru că din educaţia mea nu lipseşte măreţia desenului francez, ţară care a dat caricaturi şi benzi desenate care au făcut istorie.

Şi pentru toate astea, mulţumesc Charlie Hebdo şi stoicismului de a rezista, de a persista, chiar şi în greşeală, doar pentru că aşa vrei şi eşti liber să o faci. Rezistenţa ta ma ajută şi ştiu că, dacă ai mai putea, ai lupta şi împotriva inepţiilor pe care atâtea state se pregătesc să le facă propriilor cetăţeni după moartea ta, minţind că te răzbună!

Posted in Editoriale | 2 Comments

Nu am votat cu Iohannis. Nu aș face-o nici acum. Dar îmi pare rău că am votat Ponta

Publicat in 5 ianuarie 2015 de Alecu Racoviceanu

 

Nu cred că a observat multă lume și de aceea sunt nevoit să spun că nu am scris de mult. De când Klaus Iohannis a demonstrat la o confruntare tv că nu e pregătit să conducă o țară, să ne reprezinte în exterior și că are nevoie de un instructaj mult prea lung și că îl va primi de la niște personaje ce-și merită mai degrabă locul în găleata de gunoi a istoriei decât în scaunul de consilier prezidențial. Nu mă bucur că a câștigat Iohannis. Într-o altă conjunctură poate ar fi meritat, dar nu în anturajul în care se scaldă. Anturajul ăsta e format, în cea mai mare și cea mai gălăgioasă parte, din slugi urâte, gașca de yesmeni care i-a permis lui Traian Băsescu să facă tot ce a vrut din țara asta. Indivizi dubioși, mici la suflet, care spun orice, fac orice, doar ca șeful să le cruțe capul. Fără ei Băsescu ar fi fost un simplu măscărici, un individ slobod la gură. Ei l-au aprobat și susținut în toate, fără discernământ. Acum, șleahta asta are din nou un președinte! Păcat! Dacă se dovedește a fi tot un autocrat… are mulțimea de executanți gata formată și antrenată. Zilele de după victorie demonstrează că am dreptate. Uitați-vă la ei cum aprobă orice, de la numirile la Cotroceni la numirea Alinei Gorghiu la șefia PNL. Numire și nu alegere, această nuanță de autocrație fiind și cea care o descalifică drept om politic.

Pe de altă parte, mă bucur că a pierdut Victor Ponta. Zilele de după înfrângere demonstrează că e nimic mai mult decât un arogant, incapabil să-și gestioneze propriile crize. Toți imbecilii care au gestionat cea mai proastă campanie din ultimii 25 de ani sunt pe funcții, pe banii noștri, iar țapi ispășitori au fost găsiți 3 pesediști care și dacă ar fi vrut nu ar fi putut să impună un administrator de bloc. Iar așa-zisa schimbare de după alegeri… Doamne, inepția fără margini de a redeschide subiectul plagiatului doar pentru că un ipochimen îmi spune că altfel nu se rezolvă relațiile internaționale ale Guvernului! Asta a fost ca și cum ăla cu cea mai mică puță din școală insistă ca toată clasa să joace volei pe plaja de nudiști.

A fost o non-alegere. O opțiune între două voturi contra și s-a nimerit ca pe unii să-i urască mai mulți decât pe ceilalți. O întâmplare, nejustificată prin nimic, prin niciun argument. Exact ce meritam pentru că am tolerat 10 ani ca un singur individ să-și facă de cap în țară, să facă zbarga cu partidele politice și să nu permită decât unor nulități să se ridice. Și s-au ridicat!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Noaptea puilor vii! Bani aruncaţi pe geam

Publicat in 13 noiembrie 2014 de Alecu Racoviceanu

Eu cred că lucrurile stau cam aşa: Vasile Blaga se plimba prin curtea ACL şi înjura, ca un căprar. Brusc vede o găină moartă pe jos, pene roşietice, precum merele rase din burta unui ştrudel. Era supărat pe Iohannis, pe cum a mers prima confruntare cu Ponta la tv şi brusc îşi aminteşte de zilele de glorie, de campaniile cu Băsescu, când era de ajuns să facă rost de bani, de restul ocupându-se candidatul. Şi îşi aminteşte şi de camarazii din acele vremuri. Îi înfloreşte un zâmbet când revede cu ochii minţii clipul din negurile politice, ăla cu puiul mort aruncat în sus şi îndemnul cu voce de copil „Zboară, puiule, zboară!”
Şi îşi aminteşte şi că în campania asta l-a plătit pe Felix Tătaru şi că acum ar avea nevoie de el. Să-i pună nişte „Arde-i!” pe coadă sasului, să rupă din ciuma roşie. Şi, dacă se poate, să lase în umbră ciuma portocalie din umbra neamţului.
Zis şi făcut! Şi iată ce cred eu că a ieşit:
1.Amândoi au avut acum la ei o mulţime de hârtii şi… nu le-au folosit. Ponta probabil le frunzărise cu o seară înainte şi nu le-a mai citit iar Iohannis a cărat un bibliograf de câteva kile ca să scoată din el un talon de pensie care-i încăpea în portofel. Restul hârtiilor folosite erau doar copiuţele cu răspunsurile la întrebările ştiute dinainte.
2.A fost o dezbatere în care fiecare tabără a recunoscut în favoritul său exact ce-l atrăsese şi înainte iar în adversar a văzut ce-l enervează de ceva timp. Adică a fost o întâlnire care nu a făcut decât să le confirme celor deja convinşi că e bine să voteze, dar nu asta urmăreau angajatorii maestrului puilor morţi. ACL avea nevoie să provoace nehotărâţii să iasă la vot, să-l demonizeze cât mai mult pe Ponta şi să clădească un personaj care să ridice masele … ori Iohannis nu părea în stare să ridice ochii.
3.Blaga a aruncat pe geam banii partidului sau, ca să fiu mai exact, a aruncat prea târziu banii!

Posted in Editoriale | Leave a comment

3 lucruri simple despre prima confruntare Ponta-Iohannis

Publicat in 12 noiembrie 2014 de Alecu Racoviceanu

1.Bunul simţ dictează ca atunci când nu te pricepi la un subiect să taci ( dar asta nu mai era posibil după secvenţa cu găinile) sau să promiţi că te vei documenta până la următoarea discuţie. În nici un caz nu confundaţi vorbitul rar şi pe lângă subiect cu buna creştere. Iohannis s-a făcut de râs prin lipsa de informaţii nu numai prin consilierii de imagine care nu i-au lucrat până acum capacitatea de a comunica.
2.Dacă aş participa la o dezbatere despre fizica cuantică aş tăcea, aş face feţe-feţe, aş cere un time-out, fiindu-mi clar că dacă deschid gura voi părea prost. Dar dacă aş vrea să reprezint România, să zicem la Consiliul Europei, pe tema fizicii m-aş pregăti. Dacă aş participa la deciziile acestui for aş fi şi mai pregătit!
Iohannis nu se pregăteşte numai să ne reprezinte la tv, ci şi în forurile europene! Datele despre care s-a discutat marţi seară fac parte din bagajul obligatoriu de informaţii pentru unul care-mi cere să-i dau girul pentru a merge la Consiliu!
3.Nu a fost numai o dezbatere între doi prezidenţiabili ci şi una între doi oameni care au vise ( unul realizate, celălalt încă nu) legate de Palatul Victoria. Iohannis, acum 5 ani trebuia să fie premierul lui Mircea Geoană, după ce fusese al candidatului de atunci Crin Antonescu. Mai mult, la începutul acestui an voia să fie vicele premierului pe teme financiare, poziţia eliberată de Daniel Chiţoiu. Datele de bază nu s-au schimbat atât de mult de atunci, lăsându-mă să trag concluzia că era… nepregătit pentru acele poziţii!

Posted in Editoriale | 3 Comments

Candidatura lui Dragnea la şefia PSD, un exerciţiu de imagine

Publicat in 24 octombrie 2014 de Alecu Racoviceanu

Cum sună mai bine, atunci când vrei să justifici un eveniment penal din viaţa ta? „La o zi după ce şi-a anunţat candidatura la preşedinţia PSD, DNA i-a organizat lui Liviu Dragnea un pelerinaj de sute de oameni cărora li s-ar fi falsificat votul de la Referendumul din 2012” sau „Sute de martori au declarat că votul le-a fost fraudat la Referendum, in cadrul procesului vicepremierului Dragnea” ?
Este clar că prima afirmaţie e mai bine mulată pe linia mesajului PSD din această campanie, „Justiţia să-şi facă datoria, dar e clar că aglomerarea de dosare e făcută cu scop electoral”. În concluzie, anunţul candidaturii la şefia PSD este un cadou pe care Victor Ponta i l-a permis adjunctului său pentru a avea argumente în cazul unei dezbateri publice pe tema acţiunii de aducere a 180 de martori pentru o singură zi de audieri în instanţă.
Aşa se şi explică de ce preşedintele PSD nu a mai reacţionat violent când doi lideri de marcă – Dragnea şi Sebastian Ghiţă – au început să-i împartă moştenirea.
Anunţul i-a folosit lui Dragnea, dar şi lui Ponta, pentru că i-a adus un strop de linişte în partid. Episoadele Hrebenciuc-Şova şi cel Geoană-Vanghelie au agitat apele în deja agitatul partid. Aşa, cu Dragnea şi Ghiţă protagonişti, taberele stau mai liniştite, odată pentru că nu are rost să te iei de Dragnea cât timp e la el carnetul de cecuri al Guvernului şi apoi pentru că o prostie să te cerţi cu Ghiţă, cât timp este cel mai fidel prieten care i-a rămas lui Victor Ponta.
Concluzie: Dragnea poate o candida la şefia PSD, dar nu ăsta a fost anunţul oficial. Acum doar a spus că Ponta vrea linişte că are puţină treabă cu Iohannis şi că dacă iese ceva rău la ICCJ – deocamdată ca imagine pentru partid – totul e din cauză că procurorii răi vor să-l discrediteze şi pe viitorul preşedinte al formaţiunii.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Unde a dispărut Cătălin Predoiu? Pe crucea lui scrie Blaga, Boagiu sau Boc?

Publicat in 23 octombrie 2014 de Alecu Racoviceanu

Nu că mi-ar lipsi presupusul premier pe care defunctul PDL l-ar dărui patriei, dar nu l-am mai văzut pe nicăieri. Adică parcă nu l-am mai zărit pe la mitingurile electorale. O fi fost pe acolo, dar nu mi-a sărit în ochi şi dacă este aşa înseamnă că rolul său în această campanie este mult diminuat.
Până să fie desemnat Klaus Iohannis, s-au băgat bani grei în imaginea lui Predoiu, de la campanii pe Internet până la interviuri la televiziuni prietene. Şi după desemnarea primarului Sibiului, Predoiu a mai apărut, ba spunea ce o să facă la Palatul Victoria, făcea guverne, alianţe ca să ajungă la conducere şi apoi, taman când victoria lui Iohannis în alegeri nu mai e chiar o himeră… „Nu a confirmat” îmi spunea un lider pedelist pe care l-am întrebat de ce insistă cu minciuna desemnării fostului ministru al Justiţiei.
Dar o soluţie coc ei că doar nu lipesc pedeliştii afişe cu neamţul doar aşa să-i fie ţării mai bine! Ba eu chiar cred că au două soluţii. Una liberală şi alta pedelistă.
O soluţie a sugerat-o Marian Petrache, unul dintre liberalii deveniţi mai importanţi după îndepărtarea apropiaţilor lui Crin Antonescu. Soluţia ( dacă Iohannis câştigă) este alipirea de PSD & Comp şi formarea unui guvern de Uniune ( Coabitare) naţională, în afara căruia ar rămâne PMP şi, posibil, UDMR. Premierul l-ar da PSD (posibil să rămână Ponta) şi s-ar aştepta un moment prielnic pentru schimbarea majorităţii. Ar dura, se apropie alegerile parlamentare din 2016 şi primii doi ani din mandatul noului preşedinte s-ar irosi într-o delăsare trans-partinică. Culmea e că soluţia Ponta-post-Ponta nu e negată nici de candidatul ACL, asta în timp ce preşedintele PSD ar trebui să fie principalul său adversar!
Cătălin Predoiu nu ar fi „confirmat” dacă e să se adopte soluţia pedelistă de după câştigarea alegerilor de către Iohannis. Soluţia asta cere capacităţi de negociere pe care fostul ministru nu le are. E nevoie de un… Vasile Blaga care poate atrage PMP ( fără Elena Udrea, dacă se opune prea tare sau e prea preocupată să găsească un birou în care să încapă tablourile lui Băsescu) UNPR ( prietenia sa cu Gabriel Oprea nu a fost zguduită de doi ani de presupusă adversitate politică) şi UDMR. Adăugaţi aici fugari din PSD, poate chiar cei care au migrat spre acest partid când era la Putere, şi se obţine o majoritate destul de confortabilă pentru a rezista un Cabinet până la alegerile generale. Un alt nume pentru care Blaga ar pune relaţiile în mişcare este al Ancăi Boagiu, lucru ştiut de Elena Udrea, motiv pentru care a… atacat-o lăudând-o.
Şi Emil Boc are capacitatea de a forma această majoritate. E un nume de reţinut.
Concluzia: Cătălin Predoiu nu mai apare pentru că nu mai e premierul desemnat al ACL. Lucru definitivat la cererea lui Klaus Iohannis, dar acceptat cu mare uşurare de pedelişti.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Domnule Viorel Hrebenciuc, cu tot respectul cuvenit, sunteţi un „văcuţă” !

Publicat in 22 octombrie 2014 de Alecu Racoviceanu

Am lăsat multe zile să curgă de la ultima postare, nu pentru că mi-ar fi neclare evenimentele zilelor care au trecut, ci pentru că ele merg spre o singură direcţie şi această direcţie merită multă atenţie. Prima concluzie pe care am tras-o a rămas, din păcate, şi cea mai sigură, aşa că am lăsat degeaba timpul să curgă.
Concluzia mă îndeamnă să mă adresez direct lui Viorel Hrebenciuc, un tip atât de uns cu toate alifiile încât de vreo 20 de ani credeam că a ajuns să fie producător de alifii cu care se ung de generaţii sforarii mai mici sau mai mari din mai toate domeniile. Ei bine, în ultimul timp s-a dovedit că nu e altceva decât un bou. De fapt nu bou, boul e un fost taur şi asta e deja mult, Hrebenciuc s-a dat toreador, a înfuriat taurul şi apoi s-a costumat în văcuţă şi a început să facă piruete în faţa fiarei învârtoşate. Ce a ieşit? Singurul lucru care se putea întâmpla, taurul a plecat satisfăcut.
Eu îmi dau seama că acum e târziu dar cred că merită să recapitulăm greşelile principale, de copil, făcute de Hrebenciuc. Prima greşeală este comună multor personaje din cele devenite „puşcăriabili” din persoane respectabile. Sunt cei care nu au ales o tabără, mişună după combinaţii şi oportunităţi la marginea fiecărei tabere, promit, fac, desfac, nu dau doi bani pe graniţa care în public duce chiar şi la certuri în familii.
Să fie un an crucial ca ăsta şi tu, Hrebenciucul sforar să te înhaiţi cu grupări- la fel de criminale ca a ta – în care sunt Valeriu Stoica, Prinţul Paul sau Gheorghe „Pinalti” Ştefan şi alte personaje care sunt în umbra singurului tău duşman declarat? În mediile astea, incerte, cu iz de mâl moral apar denunţuri, filaje, înregistrări, că doar nu or spiona oamenii statului Cine de Taină între apostoli! Hrebenciuc ştie perfect asta. Şi totuşi…
Poate au crezut că tocmai legăturile în tot spectrul politic le vor aduce protecţie. A doua greşeală: cine e atât de prost să protejeze pe cineva în zilele astea de Jihad? Ah, o vorbă bună în public, cum a fost cea a lui Traian Băsescu despre Daniel Funeriu, posibil, dar inutilă pentru că ea e rostită după ce i-a dat şutul în fund care l-a apropiat pe fostul ministru de procurori. Uite, acum, când nu mai e apărat de imunitate, Hrebenciuc a beneficiat şi el de o vorbă bună de la Victor Ponta. E ca sarea în terciul de la pârnaie, nu schimbă „reţeta”, doar o îmbunătăţeşte!
Şi acum cea mai bizară greşeală pentru unul despre care se bănuieşte că ştie toate capcanele ce-l pândesc pe un sforar: pe 25 iulie, Hrebenciuc merge la DNA şi află că prietenia cu Pinalti i-a adus o învinuire şi ce întrebare îl frământă, „oare m-or asculta?” „Daaaaaaaaa!” i-ar fi răspuns orice ţânc care aşteaptă să fie admis la grădiniţă. Dar nu, Hrebe nu se mulţumeşte să se gândească la cum să tacă şi să se limiteze la întâlnirile cu nevasta, el apelează la ditai generalul care, natural, îi confirmă ce ştia deja.
Şi îi zice Dumitru Iliescu despre cum e numele lui Hrebe pe o listă, pe o copertă… şi Viorel al nostru se pune pe dat telefoane în care nu rezolvă nici el nimic, aşa cum nici generalul nu îl scoate din rahat.
Chiar, ştiţi cum e asta cu „m-or asculta?” după ce eşti pus oficial sub învinuire? E ca şi cum cazi în hazna, ieşi şi ridici o pulpană a hainei, i-o bagi unuia sub nas şi-l întrebi, cu un strop de cochetărie: „Se mai simte parfumul, e Gautier?”
Şi poate credeţi că Hrebenciuc se opreşte din călcat în străchini? Nu. Vine ziua cererii de ridicare a imunităţii în vederea arestării, curg la televizor stenograme, dezvăluiri, mărturii. Ţara e isterizată, iar tu îl suni pe un alt coleg cercetat într-o cauză penală, Dan Şova, şi hotăresc ei, pe telefon, să se vadă la un hotel de lux şi… Surpriză… sunt înregistraţi! O discuţie la o cafea, spun ei, despre graţieri şi amnistii… ce le-o pune în cafea?
Toată această înşiruire de date mă face să exclam… dar, în fine, am spus-o deja în titlu.

Posted in Editoriale | 1 Comment
« Postari mai vechi
Postari mai noi »