Cristian Tabără

Publicat in 29 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

De la început vreau să spun că nu îmi doresc să blamez Evenimentul zilei pentru că a publicat ştirea cu acuzaţia adusă lui Cristian Tabără. Orice gazetar bun ar fi publicat o asemenea ştire, senzaţională prin alipirea imaginii lui Tabără, blând, cult, cu cea a unui suspicionat de pângărirea unei copile. Reclamaţia s-a dovedit că exista, chiar dacă într-o formă ciudată, un copil povesteşte ceva în secţie şi poliţia se autosesizează. Nu o să mă dau nici mare fan al realizatorului tv, emisiunile lui la Pro nefiind pe structura mea, nici nu o să spun că i-am urmărit activitatea la TVR. Nici măcar acum nu dau o căutare pe Google să mă dau deştept că ştiu cu ce se mai ocupă, dar… după cât rău i-am făcut toţi, nu mă pot abţine să nu-i urez „casă de piatră” şi să-i dea Dumnezeu putere să ne uite cât mai repede!

Apare o ştire, suntem toţi preocupaţi, implicaţi, fiecare amănunt contează. Îl comentăm ca şi cum lumea începe şi se sfârşeşte cu noi. Adâncim orice crestătură mică i-a dat viaţa subiectului nostru. Uităm ceva, însă. Soarta ştirii de ieri este pecetluită în momentul în care apare cea de azi. O uităm, ne aruncăm asupra celei noi cu aceiaşi seriozitate de ieri, cu forţe proaspete, deşi de cele mai multe ori folosim aceleaşi cuvinte ca în cazul precedent.

Rămâne totuşi o urmă. Trebuie să faci asta de mii de ori ca să apuci măcar o singură dată să te gândeşti că poliţia, procuratura, organe de anchetă diverse dau soluţii la care nu ne gândim când, furaţi de imaginea noastră pe televizor, vorbim, condamnăm. Urma rămâne subiectului, el e cel care nu uită ştirea de ieri. Pentru el rămâne actualitate pentru mulţi ani. De aia mă rog ca Tabără să aibă rezistenţa sufletului pe măsura trupului.

În rest, să nu credeţi că vorbăraia schimbă conştiinţe. O să-mi asum un gest oribil, pe care îl justific în ochii mei prin aceea că trebuie să înţelegem odată, noi ziariştii ce rămâne în urma polologhiei zilnice. Rănile unui grup mic şi râsul mulţimii. A apărut primul banc cu Mădălina Manole, semn că românul e tot român. Da, citiţi corect! Cică preşedintele se plimba şi nimereşte la părinţii Mădălinei Manole. Bucuroşi, îl invită să stea jos „Beţi ceva? O tărie? Dar… nu mai e nimic pe aici, a băut aia mică tot!”

Posted in Editoriale | 3 Comments

Supozitoare cu cenuşă umană

Publicat in 28 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

După ce trei zile mi-am mânjit tastatura cu rahaturi politice, simt nevoia să spun pe nerăsuflate două bancuri noi, care nu-şi aveau locul alături de prea buna glumă a reformării PDL.

Primul… Cică într-un mic sat evreiesc moare rabinul şi, după un an, comunitatea decide că văduva lui se poate căsători din nou. Singurul bărbat liber era măcelarul, şi văduva acceptă, deşi era obişnuită să trăiască alături de un intelectual. Are loc căsătoria şi vineri, după baia rituală, noul soţ îi spune: Mama mea mi-a zis că la începutul Sabbatului ai datoria să faci dragoste înainte de a merge la sinagogă. Şi o fac.

Revenind de la serviciul religios, soţul zice: Aşa cum spunea tata, ai datoria de a face dragoste înainte de cină. Şi o fac din nou. La culcare, el spune: Bunicul meu zicea că avem datoria să facem dragoste în noaptea de Sabbat. Şi o fac din nou.

Dimineaţa, măcelarul îi zice noii sale soţii: Mătuşa mea zice că un evreu pios îşi începe întotdeauna ziua de Sabbat făcând dragoste. Şi iar o fac.

Luni, femeia merge la piaţă şi se întâlneşte cu o prietenă. Cum merge, dragă, cu noul tău soţ? Ei bine, uite, nu este un intelectual adevărat… dar provine dintr-o familie excelentă!

Al doilea… Un homosexual intră într-o farmacie având în mână o urnă funerară. Sărut mâna, aici e prietenul meu decedat… Şi ce am putea să facem noi cu el? întreabă farmacista. Aţi putea, dacă vă rog frumos, să faceţi nişte supozitoare?

Posted in Editoriale | 2 Comments

Grupul de la Bruxelles, putere reală sau simplu megafon? (Ştire de săptămâna trecută)

Publicat in 27 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Cine a avut timp săptămâna trecută, în avalanşa de informaţii despre Mădălina Manole, Nicolae Ceauşescu şi prăbuşirea PDL în sondaje, să observe că din nou au apărut voci în principalul partid de guvernământ care cer schimbarea Guvernului Emil Boc? Nimeni, evident. Mai ales că erau din nou aceleaşi voci, ale europarlamentarilor democrat-liberali, care spuneau mereu şi mereu acelaşi lucru. Şi pare că nu-i bagă nimeni în seamă, în afară de cei cărora le convine că este cineva şi în PDL care gândeşte sau măcar vorbeşte ca ei. Dar ei nu disperă, aşa era acum câţiva ani şi cu Grupul de la Cluj, care nu a avut nici o influenţă în PSD până când, prin intermediul lui Gabriel Oprea, a ajutat la cea mai puternică lovitură primită vreodată de PSD. Din cauza unor asemănări evidente cu social-democraţii clujeni, europarlamentarii au fost numiţi Grupul de la Bruxelles.

Toţi membrii acestui grup sunt foşti favoriţi ai preşedintelui Traian Băsescu şi, la un moment dat, au reprezentat mesajele acestuia. Dar acum? Mai sunt ei voci autorizate? Au vreo forţă? Pot face sau schimba ceva? Greu de crezut dacă rămân singuri…, dar dacă fac şi ei parte dintr-un proiect, atunci lucrurile se schimbă.

E clar că mesajul lor cu schimbarea întregului Guvern nu e viabil pentru PDL, pentru că nu cred că şi-ar putea impune un nou cabinet în Parlament. La fel şi soluţia schimbării greilor din partid care ocupă funcţii în Guvern. Pentru asta ar trebui un impuls de la Traian Băsescu, iar el ca s-o facă nu are nevoie de un mesaj pe blog de la Cristian Preda.

Un lucru mi-a atras atenţia, tot săptămâna trecută, nu i-am auzit pe europarlamentari comentând instalarea Elenei Udrea la şefia PDL Bucureşti, deşi, tehnic, ei ar trebui să-i urască egal şi de neiertat pe toţi vechii din partid.

Şi acum revin la toate cele trei ştiri de săptămâna trecută cărora nu am avut timp să le dăm spaţiul cuvenit. Elena Udrea acţionează în ultimul timp ca şi cum ar fi exponenta unui grup din interiorul partidului, are un grad oarecare de independenţă în acţiunile sale, preşedintele Băsescu fiind preocupat de propria soartă, motiv pentru care nu poate lăsa tăierile de buget la componentele CSAT, dar atacurile Grupului de la Bruxelles o ajută în demersul ei, îi netezesc drumul spre…. ce şi-o dori ea, asta e altă ştire şi nu e de săptămâna trecută. Sau doar, ca o fanfară, adaugă un marş triumfal unui gest ce se consuma oricum.

Posted in Editoriale | 4 Comments

Poate Traian Băsescu salva eficienţa componentelor CSAT? (Ştire de săptămâna trecută)

Publicat in 26 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Prea repede am trecut săptămâna trecută peste un anunţ făcut de Traian Băsescu la o şedinţă de Guvern, şi anume că se va implica personal în restructurarea instituţiilor din componenţa CSAT. Dar e scuzabil, când s-a făcut anunţul eram acaparaţi de Mădălina Manole, de Nicolae Ceauşescu şi de sondajul celor de la IPP. O altă ştire expediată prea rapid a fost lansarea Elenei Udrea în experimentul „Bucureşti”, despre care spuneam ieri că este rodul muncii unui grup, bine organizat, în care eu cred că a fost cooptată şi EBA. Tot ieri spuneam că sorţii lui de izbândă în încercarea de salvare a PDL sunt mici, pentru că scorul de 12% trădează un lucru grav, ura publică. „Ura” ar putea fi şi cuvântul-cheie al implicării preşedintelui în restructurarea componentelor CSAT.

Reducerea cheltuielilor cu 25% în instituţiile care compun CSAT înseamnă, ca efect psihologic direct asupra celor care lucrează aici, scăderea capacităţii de prevenire a unor fenomene, mai slaba forţă de reacţie la unele ameninţări sau chiar sprijinirea unor grupuri ostile. Astea toate nu înseamnă nimic pentru omul obişnuit, dar pentru preşedinte sunt vitale, mai ales că el a reuşit să se asocieze reducerilor de cheltuieli ce au generat ura populară. Şi aici se impun două întrebări: după 5 mai a crescut gradul de protecţie a lui Traian Băsescu şi, dacă SPP spune că nu, de ce nu?

Eu cred că pe preşedinte ar trebui să-l preocupe, dacă ţine la el, restructurarea SRI, DGIPI, STS şi SPP. Aici se joacă efectiv cu focul. El ştie că trebuie să facă reducerile de cheltuieli de aşa natură ca aceste instituţii ce i-au fost mai mult decât fidele să nu se întoarcă împotriva sa. Nu e vorba de şefi, ăştia nu mai poate să-i piardă, dar nu ei au fost importanţi în ultimii ani în dovezile de fidelitate, ci lucrătorii. Or’, aici apare problema, SRI, de exemplu, pierde, conform planului de restructurare făcut de capul şefilor, aproape 2.500 de oameni, doar prin pensionare. La restul li se taie salariile… Băsescu nu îşi poate permite luxul de a intra în toamna protestelor cu un SRI nemulţumit. Şi dacă nu anunţa în şedinţa de Guvern de săptămâna trecută, tot puteaţi paria că avea să se implice în această reducere. Sau la instituţia aflată în subordinea lui Vasile Blaga, unul dintre cei trei grei ai PDL care aleargă în zigzag, credeţi ca va permite preşedintele să fie nemulţumiţi de măsurile anunţate chiar de el la televizor? Doar dacă şi-a pierdut definitiv minţile! Sau STS-ul, atât de vizibil la alegerile din decembrie, poate fi lăsat acum de izbelişte? Ori SPP-ul, folosit ca o vestă antiglonţ la tot mai rarele băi de mulţime?

Dar SIE, informaţiile din străinătate, el cui rămâne? „Străinătate” este cuvântul care face legătura cu a treia ştire de săptămâna trecută care, cred eu, merita mai multă atenţie.

Posted in Editoriale | 4 Comments

Poate Elena Udrea să scoată PDL din groapa de 12%? (Ştire de săptămâna trecută)

Publicat in 25 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Săptămâna trecută, ocupaţi fiind cu Mădălina Manole, Nicolae Ceauşescu şi cu sondajul în care PDL are 12%, am trecut prea uşor peste trei ştiri care, cred eu, meritau mai multă atenţie. O să îmi permit să le comentez pe toate, câte una pe zi, încercând să arăt şi o eventuală legătură între ele.

Prima informaţie, eclipsată de furia autopsieră a breslei, este că Elena Udrea a preluat şefia PDL Bucureşti şi testează piaţa pentru a candida la Primăria Generală. Evenimentul era programat să se petreacă acum o lună, dar s-a amânat din motive care-mi scapă. Poate că se aştepta o motivaţie pentru ceva deja hotărât şi ea a fost oferită de sondajul dat publicităţii la sfârşitul săptămânii.  Sau poate există un alt calcul, pentru că eu cred că Doamna face deja parte dintr-un proiect mai amplu.

La imaginea Elenei Udrea se lucrează de ceva timp profesionist. La inundaţii a fost doar în locuri unde singurul lucru care se mai putea face era să aduci alinare, iar o femeie este perfectă pentru aşa ceva. Sau să promiţi soluţii. Ultimele ei mesaje pentru membrii de partid au fost de liniştire a spiritelor, în contradicţie cu alte discursuri. În Parlament, oamenii susţinuţi de ea sunt tot mai influenţi în grupul parlamentar al PDL.

Oamenii ei? Imagine profesionist lucrată? Proiect? Da, toate astea sunt adevărate şi cred că ele înseamnă că Elena Udrea a devenit reprezentanta unui grup în cadrul PDL. Un grup care nu mai reprezintă neapărat cuvântul preşedintelui către partid, ci care are deja un strop de independenţă şi influenţă, dincolo de cea reflectată de la Zeus.

Să-i spunem Grupul Udrea? Nu cred că va putea să-l ducă singură mai departe. Grupul de la Bucureşti? Ar fi nedrept faţă de oamenii puşi pe liste în diverse colegii din ţară. Grupul Lui? Ar putea fi o denumire bună dacă cei din jurul Elenei Udrea ar putea acapara şi mesajul europarlamentarilor care atacă dur partidul care i-a propulsat, dar susţine şi Guvernul care roade restul de capital politic. Grupul… cred că denumirea cea mai potrivită va fi găsită când se va vedea dacă în acest nucleu este şi EBA, aşa cum mi se pare mie acum.

Ce ar putea însă face ele pentru a salva măcar ceva din partid? Nimic, pentru că, din păcate pentru ele, imaginea Elenei Udrea este legată de cheltuieli aberante, dar cel puţin are consilieri buni, care au ţinut-o departe de tăierile de salarii sau de pensii. Din nefericire pentru iniţiatorii proiectului acestui grup, o scădere la 12% înseamnă ură populară. Acest cuvânt, „ură”, face, în capul meu, legătura cu o altă ştire trecută repede cu vederea săptămâna trecută, dar aş vorbi despre ea mâine.

Posted in Editoriale | 3 Comments

Premierul-arbitru, preşedintele-jucător şi gura păcătosului

Publicat in 22 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Gura păcătosului adevăr grăieşte, o zicală pe care Emil Boc a confirmat-o în direct la televiziunea naţională. Vrând să pară un Traian Băsescu mai mic, dar la fel de autoritar, premierul s-a trezit spunând că i-a dat un cartonaş galben ministrului finanţelor, Sebastian Vlădescu. Sincer, nu-mi pasă dacă îi dă şi unul roşu, sau dacă îl pune la colţ pe coji de nucă, sau dacă, într-o criză de autoritate, îl bate cu linia la palmă. Nu mă pricep eu la fotbal, dar măcar atâta ştiu sigur, cartonaşe pe teren dă arbitrul. Ce m-a distrat este că premierul, demonstrându-şi bărbăţia, a aplicat o pedeapsă de persoană neutră în bătălia pentru goluri, că de „plinuri” am înţeles că încă nu poate fi vorba de la Mugur Isărescu.

Şi uite aşa, de la televizor, cum îi şade bine românului, am aflat că avem un preşedinte-jucător şi un premier-arbitru, adică exact pe dos decât scrie la Constituţie, cartea aia mică de care ne amintim de câte ori se ceartă politicienii. Acum eu vă întreb pe bune, juraţi pe cravata de pionier, că tot sunt la modă accesoriile comuniste, e vreo noutate că Băsescu joacă şi pe terenul Guvernului, iar Boc doar veghează ca alţi jucători de pe teren să nu-l faulteze sau măcar să-l supere pe preşedinte?

Trăim într-o ţară minunată, plină de viaţă şi de lucruri interpretabile, dar cu mult, mult farmec. Legat de ce înţelege fiecare din ce aude am un banc absolut genial. Cică într-un bar din America intră un arab şi spune: „Ahrem bhra mahji Coca-Cola!” Barmanul se uită la el mirat, se apleacă înspre el şi-l întreabă: „Un pahar mare şi rece de ce…?”.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Fiţi serioşi, Ceauşescu a murit! În noi…

Publicat in 21 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Stau pe chat cu un prieten, ma uit la televizor la ştiri şi dezbateri interminabile despre Nicolae Ceauşescu. Mă plictisesc şi mut pe un canal de filme, apoi pe altul. Nu începe nimic, aşa că pun din nou pe ştiri, îi tai sonorul şi ascult muzică în căşti. Ridic ochii din calculator şi văd pentru a suta oară azi numele lui Ceauşescu şi brusc îmi dau seama că nu-mi pasă de deshumare, nici de testul ADN. Pur şi simplu ştiu răspunsul, Ceauşescu a murit, ceea ce însemna el cu adevărat a murit în mine, în voi, în fiecare dintre noi. Şi asta e important. Sigur, mereu vor exista tendinţe dictatoriale, un preşedinte care va vrea mai mult control, va fi comparat cu Nea Nicu, dar va fi doar o metaforă, pentru că adevărata esenţă a ceauşismului e dusă. Următorul dictator va trebui să inventeze altceva, să fie mai rafinat!

O să dau câteva exemple de lucruri care murind au coborât definitiv ceauşismul în mormânt. A murit frigul din case, odată cu el şi întunericul. Economia de energie care ne făcea să stăm în case iarna cu şubele în spate e o amintire urâtă, incredibilă pentru copiii care merg de Crăciun la mall în tricou. Cine mai ţine la îndemână, pe masa din bucătărie o lumânare pe jumătate arsă şi o cutie de chibrituri ca să poţi găsi măcar baia când se opreşte curentul? Apa strânsă în cadă pentru a curăţa weceul când ţevile râgâie a gol, istorie de speriat pruncii.

Au murit cele două ore de program omagiu conducătorului iubit, Telejurnalul despre producţia-record la hectar. Sunt în mormântul de la Ghencea Civil şi filmele americane cu genericul tăiat sau cele coreene în care sătenii plâng pe tractoarele trimise de Marele Conducător. Istorie e şi bruiajul băgat pe undele Europei Libere sau Vocea Americii. Bancurile cu Nea Nicu şi Coana Leana spuse la coada la lapte.

A murit şi mersul pe jos iarna, cu o pereche de ciorapi trasă peste cizme, oameni zgribuliţi urmărind în şir indian o potecă strâmtă ce traversează nămeţii ce acoperă Piaţa Universităţii. Decedata e şi pila pentru a lua pe sub mână chiloţi chinezeşti, izmene din bumbac sau hârtie igienică. Uitate pe nedrept sunt şi jignitoarele controale ginecologice la care erau supuse toate femeile şi câte şi mai câte aberaţii pe care le-am trăit. Şi azi, plimbând telecomanda televizorului, le credem coşmaruri ce nu au fost niciodată realităţi.

Posted in Editoriale | 3 Comments

Premierul cu părul de foc… (umor negru, de mare prost-gust)

Publicat in 18 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Am avut un vis urât, m-a obsedat toată ziua şi mă gândesc serios că oamenii care-l iubesc pe Emil Boc ar trebui să aibă mai multă grijă de el pentru că sufletul îmi spune că s-ar putea să fie în mare pericol. Pe scurt, îmi e teamă să nu aibă soarta Fetei cu părul de foc. Aşa că Elena Udrea, Cristian şi Cezar Preda, Vasile Blaga şi chiar Traian Băsescu ar putea sta în următoarele luni cu ochii pe el.

Prin vis, vedeam cum, în 2003, Boc era unul dintre cei mai simpatici şi iubiţi parlamentari ai Partidului Democrat. Era anul în care Mădălina Manole scotea ultimul ei album cu succes de public.

A urmat o perioadă în care s-a impus cu greu printre ceilalţi „artişti” ai partidului, până a ajuns în vârf. În ceilalţi se investea, aveau directori de imagine, stilişti în ale politicii, dar el urca, totuşi, parcă în ciuda tuturor. În fine, acum aproape doi ani, cam când Fata cu părul de foc începe lucrul la ceea ce avea, din păcate, să devină ultimul ei album, Boc îşi începe şi el proiectul vieţii, din postura de prim-ministru. Totul părea să meargă bine, are cea mai mare casă de producţie din ţară, Cotroceni News, cum ar fi MediaPro în muzică, şi pare că va beneficia de cea mai bună mediatizare. Din păcate pentru el, anunţul lansării în programul ce ar fi trebuit să-i aducă rolul de salvator al României din criză este făcut de Traian Băsescu pe 5 mai.

Din salvator, Boc devine ţinta huiduielilor. Rolul de erou al naţiunii se amână nepermis de mult, în locul baladelor de mulţumire, sindicaliştii ţopăind în stradă Dansul Pinguinului. Îmi amintesc cum Fata a rezistat numai cinci luni la imaginea prăfuită într-un stand a unui album pe care-l visa de succes. În cazul nostru, cele cinci luni s-ar încheia la începutul lui octombrie, adică în aceeaşi perioadă în care expiră şi ultimatumul de la Snagov. Îl văd pe Boc palid, fără vlagă când e huiduit, ce va face el atunci? Cum va reacţiona când va fi singur în faţa eşecului? Îmi e teamă.

Furadan nu mai are de unde să ia, dar s-ar putea să înghită pe nerăsuflate o doză letală de solidaritate de partid cu unii membri ai Guvernului ţintiţi de fulgerele lui Zeus, dizolvată în apa chioară a independenţei, salvând în telefon un mesaj în care să spună că ne iubeşte pe toţi, dar că se simte urât, un rebut. Doamne fereste!

Posted in Editoriale | 7 Comments

Moartea fetei cu părul de foc, agentul ideal de vânzări

Publicat in 15 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

Doamne, ce val de vorbe goale a reuşit Mădălina Manole să arunce asupra noastră! Am auzit a nu ştiu câta oară placa tocită a românilor ingraţi care nu ştiu să-şi preţuiască artiştii decât după moartea lor sau dezvăluiri ale apropiaţilor despre durerea artistei că nu i se difuzau piesele de pe noul album. Dar care nou album? Sigur, azi aproape toţi ştim că se cheamă „O 9 Mădălina Manole”, dar, spuneţi cu mâna pe inimă,  când ea trăia, ştiaţi asta? Garantez că răspunsul majorităţii va fi că nu. Am fost la un magazin şi l-am cumpărat, l-am găsit uşor şi, vă spun sincer, avea puţin praf pe el. Am vrut să văd de ce până şi eu, pasionat colecţionar de muzică, nu am aflat de această compilaţie de 12 piese şi am dat o căutare pe internet. Am aflat ceva senzaţional despre dispăruta Fată cu părul de foc, dar şi despre mine, despre voi, despre noi… Albumul despre care se vorbeşte chiar şi acum pe ambele televiziuni de ştiri a apărut de mult, încă din 19 februarie. Adică peste 5 zile se împlinesc 5 luni! În vreo două ziare şi pe încă vreo două site-uri de specialitate am găsit câte o ştire scurtă ce anunţa lansarea. Nici una din ştiri nu avea „touch-ul” ziaristului, ci prelua cuvânt cu cuvânt un comunicat ce zace şi acum pe site-ul MediaPro, casa ce a produs albumul. Pe 12 mai s-a organizat şi o petrecere la un club bucureştean, ce ar fi trebuit să celebreze lansarea. Abia după moartea ei am aflat că s-au anulat concerte din cauza unei presupuse stări rele de sănătate. Mi-am pus următoarea întrebare de om care ştie câte ceva despre campanii de presă: MediaPro, cea mai mare maşinărie de impus ştiri din România, nu a reuşit să mă facă să aflu că Mădălina Manole s-a relansat? Nu au picurat ei această informaţie direct în creierele noastre, cum reuşesc atunci când Loredana sau Ştefan Bănică jr traversează strada? Dacă au vrut şi nu au reuşit, acest efort al lor nu a lăsat „urme” pe internet, dacă nu au încercat cu toate forţele să promoveze 9-a Mădălină, mă întreb ce argumente au avut pentru această decizie, evident managerială. Răspunsul nu e românesc, aşa cum se încăpăţânează unii să ne tăvălim în rahat, ci e general uman. Publicul este cea mai mare curvă din lume. Iubim artiştii, dar nu le-o arătăm decât dacă ne prind în toane bune. Asta nu înseamnă că vrem să-i omorâm! Îi ţinem minte, dar nu le punem flori la poartă. Dacă ne place alt artist, pe loc ne dăruim noii „iubiri” şi nu ne pasă dacă cel trecut pe locul al doilea suferă. Şi încă un lucru: nu ne vom schimba nici după lecţia Mădălinei, aşa cum nu am făcut-o, de exemplu, când i-am găsit morţi, singuri în casele lor, pe Gică Petrescu sau pe Jean Constantin! În definitiv, americanii nu s-au schimbat după ce l-au redescoperit pe uitatul Michael Jackson abia după moartea sa. Asta e… Un lucru am înţeles, totuşi, din ce s-a întâmplat. M-am dus şi am cumpărat albumul şi l-am ascultat. Şi mi-a plăcut. Fata cu părul de foc a reuşit să se relanseze murind, atât de inexplicabil, pentru gospodinele care trăiesc pentru copii şi pentru soţ! A fost cel mai bun agent de vânzări pentru propria remodelare, mai puternică decât orice maşinărie de produs ştiri. Şi a mai reuşit ceva, e atât de frumoasă şi distinsă pe copertă şi aşa va rămâne în amintirea noastră. A oprit timpul când a vrut ea şi asta nu va înţelege în veci nici o gospodină! A făcut-o cu gestul natural şi simplu al oricărei dive din lume care-şi impune un capriciu.

P.S.: În locul celor de la MediaPro aş scoate cât mai repede o nouă ediţie a albumului! Mădălina l-a transformat într-un bestseller cu doar câteva sute de grame de Furadan.

Posted in Editoriale | 4 Comments

Fata cu părul de foc nu poate arde în iad!

Publicat in 14 iulie 2010 de Alecu Racoviceanu

E tot mai clar pentru cineva care a văzut zeci de astfel de cazuri că Mădălina Manole s-a sinucis. După toate canoanele preoţeşti, a săvârşit, poate, cel mai grav păcat din lume şi o aşteaptă focul iadului. Şi totuşi…

Mă uit la zecile de vorbitori de pe micile ecrane şi mă încearcă un sentiment de vinovăţie şi de jenă. Nimic din toate vorbele astea nu ar fi fost găzduite de televiziuni dacă ieri, de exemplu, şi-ar fi lansat prea mult amânatul album sau doar şi-ar fi serbat ziua de naştere. Nu sunt ipocrit, ştiu sigur că nici eu, ca probabil majoritatea ziariştilor, nu aş fi permis mai mult de o ştire despre vreunul din cele două evenimente fericite din viaţa ei. Acum văd că se vorbeşte, din nou, despre prea multele vedete de carton, despre manelizarea showbizului, dar e iarăşi o ipocrizie. Timpul trece invariabil, moda, gusturile se schimbă, oamenii îmbătrânesc. Niciodată ce urmează unei epoci nu e pe placul celor ce au trăit-o din plin. La peste 40 de ani, zâmbeşti când îţi aminteşti, de exemplu, blugii prespălaţi, nu pentru că ai mai cumpăra vreodată o pereche, ci doar pentru că atunci când au fost „în tendinţe” eram tineri, mai vii, mai plini de speranţe şi planuri. Şi totuşi…

Totuşi ieri, deşi mărturisesc că nu mă gândisem de mult la Mădălina, mi-am amintit că acum mulţi-mulţi ani, pe plajă, am sărutat o fată şi la difuzor răsuna un cântec al Fetei cu părul de foc. Ne-am jurat atunci că asta va fi melodia noastră pe vecie. Şi vecia  a ţinut până-n toamnă, aşa cum îi stă bine veşniciei când ai 20 de ani. Am uitat şi melodia, şi fata, şi jurămintele, dar mi-am dat seama că fericirea trăită atunci trebuie să se fi strâns undeva, într-un rezervor unde au ajuns toate emoţiile produse de această voce minunată şi poate la Judecata de Apoi există şi o balanţă nu numai un „nomenclator” al păcatelor capitale. Şi poate toate bucuriile induse sutelor de mii de oameni şterg ceva din ultimul gest. Pentru că…

Mulţumindu-i pentru bucuria ce mi-a făcut-o cândva involuntar, vreau ca de câte ori o să-mi amintesc de moartea ei să cred că Fata cu părul de foc nu s-a sinucis. A fost ucisă de o oarecare Magdalena Mircea, o doamnă respectabilă, în vârstă de 43 de ani, mama unui copil de un an si doua luni, crima fiind comisă în casa autoarei din Otopeni. De fapt, nu a fost o crimă, ci mai mult o eutanasie, Fata dispărând înainte de a deveni Femeia cu părul vopsit.

Dumnezeu să le ierte pe amândouă!

Posted in Editoriale | 17 Comments
« Postari mai vechi
Postari mai noi »