Nu toate amintirile de vacanță sunt frumoase. Ba nu, corect spus e așa: ”Toate amintirile de vacanță sunt frumoase, dar unele au o umbră gri!” Vom râde de ele, le vom uita și soarele din celelalte le va albi și pe cele mai puțin luminoase.
Alecsia a avut o astfel de întâmplare, dar a trecut peste ea, așa cum numai un copil știe, cu o lacrimă ștearsă cu dosul palmei și cu un râs ca un clinchet al clopoțelului care cheamă spiridușii la joacă.
Am ajuns într-un oraș care pare construit de o gloată de copii puși pe șotii. Unii au spus: ”Uite, aici punem un munte!” Alții au vărsat la poalele lui câteva ligheane cu apă sărată. Cei mai mici – și probabil și cei mai gălăgioși – au început să azvârle în dezordine cuburile din mai multe jocuri. De-a valma au răsărit blocuri, căsuțe sau vile impunătoare. În fine, șeful clasei a pus deasupra, ca o uriașă cireașă pe tort, o cetate otomană. S-a uitat la ea, nu i-a plăcut și a ronțăit-o, de au rămas din ea doar un zid, un turn și câteva pietre, toate purtând urmele caninilor vremii.
Undeva în măruntaiele acestui labirint, noi patru ne plimbam, inventând povești și jocuri, ca și cum miturile locului nu ne-ar fi fost de ajuns. Hlizindu-ne, am ajuns pe o stradă în care magazinele de suveniruri păreau mai dese decât pisicile care populează locul. Și – dacă tot am ajuns aici – fetele s-au ales și cu suveniruri. Sofia a primit o găinușă din lemn – Domnul Găinușă – iar Alecsia și-a ales tot o marionetă din surcele, un Așchiuță.
Recoltă destul de bună, dacă te gândești că șefa coloanei era nevastă-mea care bodogănea că ”Dăm banii pe toate chinezăriile!”
Tot urcând spre resturile cetății otomane, fetele au rămas în urmă. Acuma pot afirma că ultima oară le-am văzut printre nimicurile scumpe pe care le scosese în stradă o comerciantă. Atunci însă, habar nu aveam că Sofia și Alecsia rămăseseră în urmă, ascunzându-și ochii de migdal printre marafeturile femeii. Nici n-am băgat de seamă că, mai devreme, negustoreasa ne-a întrebat, zâmbind:
-Where are you from?
-Romania.
Apoi ea a tăcut. Parcă revăd acum că nici n-a mai zâmbit.
Ne îndepărtasem destul – eu cu Silvana – când am auzit-o pe Alecsia țipând. Oricâtă zarvă ar face pescărușii, indiferent cât huruie valurile mării sau cât de tare strigă gospodinele grase la soții care vin acasă mirosind a uzo, un părinte recunoaște vocea copilului printre toate zgomotele lumii.
-Tati, vino repede! L-a furat pe Așchiuță!
Primul gând a fost că hoțul ar putea fi chiar Sofia. Fetele își aleg de multe ori cadouri diferite doar pentru că plănuiesc să captureze și darul celeilalte. Dar apoi am văzut-o pe Sof cum vine după noi, strigând:
-Tati, lepede, Lesa!
Într-o secundă eram la ușa magazinului, ceea ce e o performanță, eu fiind lat cam cât străduța care șerpuiește printre căsuțele așezate una peste cealaltă.
Alecsia plângea la ușă. Femeia nu se vedea, dar o auzeam păsărind dinăuntru.
-Tati, l-a furat pe Așchiuță! Uite!
Mi-a arătat o sârmă de care atârnau câteva marionete identice. Am aflat de la fată că vânzătoarea a văzut-o cu păpușa în mână, chiar lângă păpușile ei și, fără să mai întrebe, a fost convinsă că Alecsia vroia să o fure. I-a luat-o și a atârnat-o lângă suratele ei.
Am smuls păpușa din rând și m-am răstit la femeie:
-Ce mama dracului, smulgi jucăriile copiilor? Nu puteai să ne strigi!
Cred că am adăugat și niște epitete care să descrie o rumegătoare care face diverse lucruri cu o marionetă. Atunci, Alecsia m-a luat de mână și mi-a spus:
-Tati, degeaba, nu înțelege românește! Am încercat și eu să-i spun că e a mea, dar țipă în limba ei.
Cum la furie și iubire te exprimi cel mai bine în limba maternă, țipasem și eu ca oboreanul! Imaginea era acum așa: eu țineam de marionetă, gata să râd. Alecsia trăgea de mine. Vânzătoarea se agâțase de păpușă. Sofia dădea în ea cu găinușa. Silvana râdea de trebuia să se țină de ziduri.
Am explicat, în engleză, de astă dată, femeii că e păpușa fetei. Ea a înțeles, deși nu părea să ne creadă în totalitate și ne-a lăsat să plecăm. Când ne îndepărtam, am mai înjurat o dată. Tot ca oboreanul, dar în gând și m-am simțit umilit, deși, practic, nu se întâmplase nimic. Nimic ce nu au pățit, în diverse forme, și alți români. Iar Alecsia a primit, fără să înțeleagă încă, prima mică lecție despre cum proștii îi judecă pe alții după tipare
Seara, lui Așchiuță i-a căzut un picior. Chinezării!
