Foto Alex Mazilu
Mă simt ca un coșar de tinichea, prea înțepenit de frig ca să se dezlege singur de șnurul care îl gâdilă pe burtă cu pămătufurile de la capete. Mi-aș arunca scara de pe umăr, dar un bold cu gămălia roșie mă țintuiește de un carton înflorat. Chiar dacă aș scăpa de aici, nu știu dacă aș răzbi dincolo de punguța transparentă în care sunt captiv.
Hai să zicem că aș ieși din pungă, tot nu m-ar ajuta la nimic. Mă simt ca și cum aș fi un coșar de tinichea, pe fundul unui sertar, sub zeci de alte mărțișoare peste care apasă, mai crunt decât orice greutate, nepăsarea.
Și asta se întâmplă tocmai anul ăsta, când Mărțișorul trebuia să treacă mai ușor decât orice altă sărbătoare.
Anul acesta am cumpărat mărțișoare fără să mai am vreo grijă. Am umblat printre tarabe și am luat ce mi-a plăcut, fără să mă gândesc la nimic altceva.
Nu mai caut de ani buni mărțișor cu micuțul Ponică, pentru că Alecsia a crescut și, la 9 ani, nu mai trebuie să îi agăți deasupra pătuțului copia jucărioarei cu care doarme, ca să dea cu ochii de ea când se trezește din somnul de bebeluș.
A crescut și Sofia și nu mai trebuie să caut măgăruși Aiurel care să-i amintească de păpușa nopților ei din fragedă copilărie, plușatul Olel.
Au trecut anii și nu mai sunt apostrofat dacă le cumpăr fetelor broșe, amenințându-le pielea trandafirie cu oțelul acului.
Acum, pur și simplu, merg printre tarabe, iau ce-mi surâde și am scăpat de obligații.
Am luat doi pisici pentru fete, o floare captivă-n rășină pentru nevastă-mea ( doar un nebun s-ar gândi că e un mesaj subliminal cum că mariajul e o închisoare pentru bărbați în floarea vieții!) și un gândăcel pentru soacră-mea.
Dimineață le-am împărțit pe toate și apoi ne-am văzut fiecare de viața lui.
Seara mă aștepta surpriza și gustul amar al fundului sertarului.
Mă așteptam să găsesc pisicii prinși de hainele fetelor sau măcar lucind pe Olel și Ponică, iar picătura de rășină cu flori să tremure la pieptul Silvanei.
În loc de toate astea – cuvenite oricărui tată care vine acasă în seara de Mărțișor – am găsit atârnând la gâtul fetelor câte o zână din argint. Sofia purta pe un lanț minuscul o zână fluturaș, cu aripi țesute dintr-o lacrimă strălucitoare, iar Alecsia avea una care ascundea la spate o inimioară, în timp ce o alta o oferea, ca pe o ofrandă.
Un fior rece m-a străbătut. Mi-a fost teamă să întreb ceva, noroc cu Silvana care mi-a spus:
-Vai, ce drăguț! Păcat că nu erai acasă, a fost ”Prințul” pe la noi și ne-a dat mărțișoare!
Aha, am înțeles, ”Prințul”, colegul Alecsiei încă de la grupa mică, băiețelul blond care i-a dat un inel la prima serbare și acum, de ziua ei, i-a dăruit un recital cu o cântăreață celebră! Prințul! Vă spun sincer, Împăratul s-a încruntat. Prințul!
-Da – a continuat nevastă-mea – era așa de dulce. Și avea mărțișoarele aranjate, ăla cu inimioară era pentru Alecsia.
Brusc m-am simțit ca un coșar de tinichea care plânge pe umerii a doi pisici strălucitori și se șterge la nas cu un buchețel de flori captiv într-o picătură de rășină.
PS Poate vă întrebați unde a dispărut gândăcelul luat pentru soacră-mea. Ei bine, el nu apare în boceala colectivă din sertarul cu mărțișoare. Pentru că, din informațiile mele, e, la ora când scriu, un mărțișor fericit.
2 Responses to Jurnal de tătic. Când coșarul de tinichea plânge pe umărul unui pisic sclipitor