Foto Alex Mazilu
Am sub ochi un ecran complet alb. Poți înșira cuvinte sau doar litere fără sens, ca niște mărgele vărsate pe nisipul de la picioarele unui băștinaș care-ți oferă în schimb aur, pietre prețioase. Dar de mărgele mele cine are nevoie? Ce stăpân al pământurilor necălcate până acum de străini ar ceda un grăunte de aur, un ciob de rubin ca să păstreze literele, mărgelele mele vărsate de pe ecranul complet alb?
Îmi place la nebunie povestea – aflată de mine încă din fragedă pruncie – conchistadorilor care au strâns primele grămăjoare de aur (din miile de tone pe care aveau să le care din America) oferind primilor indieni întâlniți mărgele din sticlă sau oglinjoare cu rame argintate.
”Mărgelele” mele sunt cuvintele, iar teritoriul pe care aș vrea să pun mâna, prin înșelătoria de Ev Mediu, sunt sufletele fetelor mele!
Asta poate și pentru că bunicul meu a reușit tot prin vorbe și povești să îmi fure sufletul. O poveste anume, am putea să-i spunem ”Povestea poveștilor”, am păstrat-o în memorie.
Pe atunci poveștile ”la gura sobei” nu erau o metaforă, ci, în gura Oborului, casa bunicilor chiar avea sobă și nici un somnifer din lume nu se compara cu căldura unei pături pusă în fața ușiței de fontă și glasul bunicului povestind ”mreană, mreană năzdrăvană” sau ”Făt Frumos din lacrimă”.
L-am întrebat odată de ce îmi spune poveștile acolo, lângă sobă și el, hâtru, dar diplomat nu mi-a spus pe șleau: ”Alecule, aici e cald și bine, adormi mai repede și nu mă ții o oră întreagă să spun povești!” Nu, în loc de asta bunicul mi-a spus:
-Poveștile se spun la gura sobei ca apoi să iasă pe horn, cu fumul, să se împrăștie în lumea largă și să ajungă și la copiii care adorm triști că nu au pe nimeni să le povestească…
Cum să nu adormi, vorba aia, ”ca un prunc”, liniștit că tu ai pe cineva lângă tine!
PS Casa bunicilor a fost demolată pe la sfârșitul anilor ’70, așa că nu mai are cine duce povești la copiii cărora nimeni nu le spune basme.
Adevărul e că nici nu știu dacă mai au rost poveștile ”la gura sobei”, altfel trebuie vândute ”mărgelele”, pentru că sufletul copiilor a rămas același ca acum mulți ani. Gata de a fi cucerit.
PPS Dialog între o fetiță de 5 ani care nu vrea să adoarmă și tatăl ei, pe care aventurile lui Făt Frumos îl fac să moțăie:
-Tati!
-Da, Sofia, asculți povestea sau ai chef de discuții?
-Ascult, dar cum îl cheamă pe Făt Frumos?
-Cum să-l cheme? Făt Frumos!
-Și pe tatăl lui?
-Roșu Împărat.
-Cum adică?
-Așa îl cheamă, Roșu Împărat.
-Tati, nu e corectă povestea. Pe mine mă cheamă Sofia Racoviceanu. Pe tine te cheamă Alecu Racoviceanu, da?
-Corect!
-Atunci povestea trebuie să fie cu Făt Împărat!
-Cum să-i spună Făt Împărat lui Făt Frumos? Sofia, tu nu ai chef să dormi!
-Atunci, Făt Roșu?
A adormit într-un târziu iar eu m-am dus pe balcon și am tras cu nesaț dintr-o pipă plină ochi de caise confiate. Am privit fumul parfumat cum dispare în văzduh și m-am gândit că povestea lui Făt Împărat, sau cum, Doamne iartă-mă, l-o chema, nu se irosește.
One Response to Jurnal de tătic. Ce se alege de copiii cărora nimeni nu le spune povești?