De data asta trebuie să fiu foarte atent la ce scriu. Nu știu de ce am impresia că mă urmărește cineva…
În fine, poate e doar o impresie. Hai să notez în jurnal povestea înjumătățirii florilor de regina nopții. Într-o după-amiază…
Dacă aș fi fost poet și o vedeam pe Sofia cum o zbughește cu trotineta printre un rând de trandafiri și unul de gherghine aș fi recitat:
”O floare roz s-a rupt din buchet și în fuga ei a împărțit lumea în bulgării însângerați și talere din aur.”
Dar, nefiind poet, mă mărginesc să urlu din toți bojocii:
-Sofia, ai grijă să nu rupi florile!
Nu știu dacă ea m-a auzit, dar florile parcă s-au retras din drumul ei, deși tulpinile se plecaseră periculos deasupra aleii, împovărate de culoare, dulceață și parfum.
O tufă de regina nopții, însă, probabil având toate florile adormite că doar nu venise încă asfințitul, n-a apucat să se tragă din calea trotinetei. Sau poate o înlemnise strigătul de luptă care însoțea atacul devastator: Yupiii, Tatii uită-te ce vitezăăăă am!
Cert e că până să spui ”Vai de fundul nostru dacă ne prinde Buni!”, o ramură plină de flori s-a storcit de asfalt și a vărsat pe ciment sevă și parfum muribund.
Dacă aș fi fost magician și vedeam jumătatea de tufă aplatizată pe ciment aș fi atins-o cu bagheta mea magică și o făceam la loc. Dar așa nu am putut decât să merg la ea, să o ridic de jos și să o privesc. Sofia se îndepărtase chiuind, probabil neavând habar că rupsese floarea. Sau nu-i păsa. Oricum, la nici 5 ani ce știe ea despre moarte sau despre viață?
Cu ramura ruptă-n mână mă uitam după Sof și mă gândeam că poate așa e frumos, începutul vieții să fie un Yupiii nepăsător, având tot restul vieții în față ca să spună ”A fost odată ca niciodată”.
Chiar atunci pe aleea dintre flori a apărut soacră-mea. Deseori lasă treburile și vine aici. Fiecare floare din grădină e fie pusă de ea fie pusă de vreunul dintre noi, dar la indicațiile ei cât mai precise.
Dacă soacră-mea era poetă și mă vedea cu jumătate din tufa ei de regina nopții în mână ar fi recitat:
”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus, să-și reverse în Univers ultimul parfum, poate că ea, biată plantă săracă cu duhul, nu știe că a murit și se va usca la pieptul meu, fericită că și-a împlinit încă o dată menirea dumnezeiască.”
Nu auzeam ce spune, dar, așa de departe, nu părea că recită vreo odă. Ba chiar părea nervoasă.
Dacă soacră-mea era sculptor nu putea să îi iasă o statuie mai reușită decât cum înlemnisem eu cu ramura amputată.
Dacă soacră-mea era regizor personajul meu murea imediat după generic. Spectatorii mă și uitau până la anunțul cum că ”în această producție nu au fost rănite sau torturate animale”.
Dacă soacră-mea era pictor, chipul meu apărea mă imortaliza în ”Natură moartă cu Regina Nopții”.
În acea clipă, Sofia a întors trotineta și a pornit înapoi spre noi. Când mai avea un pas până la bunică a strigat:
-Buniii, ți-am cules o floare cu trotineta! E la Tati.
A aruncat trotineta cât colo, a venit la mine și mi-a smuls floarea din mână și apoi a sărit în brațele bunicii. Cât se alintau una pe alta, am zis să le ofer intimitate și să o șterg de la ”locul crimei”.
Când am trecut pe lângă ele, mi s-a părut că aud: ”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus”.
Dar poate mi s-a părut, aerul devenise îmbătător, că venise apusul cu alaiul lui de parfumuri roșii, albe și negre.
