Foto Alex Mazilu
A pocnit primul boboc de magnolie. A făcut un zgomot atât de puternic încât un pâlc de ghiocei aflați prin preajmă și-au scuturat coroanele și prin tulpinile lor a trecut ca un curent electric teama că scurta lor viață se apropie de sfârșit. Și au avut dreptate! Nici n-a trecut o zi și tulpinile lor goale și maronii s-au culcat pe-o parte, lăsând loc viorelelor să se înalțe peste umărul lor și să privească în voie parcul.
Apoi viorelele s-au lăsat într-o rână, sacrificându-și corolele pe altarul verii ce va să vie, și au apărut toporașii, brândușele, iar tot timpul, de pe cel mai înalt răsad, narcise delicate și trupeșe zambile au gonit aerul de iarnă și au tămâiat în urma lui cu parfum.
Când ultima zambilă și-a dat duhul roz, deasupra locului domina liliacul, cu trupul împodobit de mii de muguri colorați. Unii, mai îndrăzneți, ar fi explodat de bucuria venirii Paștilor, dar alții par a mai aștepta, ca să treacă și zăpada mieilor.
Dar și când ultimul buchet de liliac se va închide,
când ultimul magnoliu se va goli de flori, ascunzându-și tulpina contorsionată cu o mantie de frunze cărnoase, atunci drumurile se vor încinge. Asfaltul va arde tălpile și căldura dorului de ducă va urca spre inimă, spre creier.
Tocmai din bucătărie am auzit cum primul mugur de magnolie a bubuit în parc. S-a auzit atât de clar încât m-am trezit spunând cu voce tare:
-Se apropie vacanța mare!
Dar nu m-a auzit nimeni. De cealaltă parte a mesei erau doar nevastă-mea și Alecsia, cu ochii lipiți de telefon. Se uitau tăcute la poze din Grecia..
M-am ridicat să mă dezmorțesc și m-am dus spre balcon. Ridicată pe vârfuri, cu nasul lipit de partea de jos a geamului, era Sofia. Adulmeca aerul ca un căprior speriat.
Când am ajuns lângă ea mi-a spus:
-Tati, uite, parcul miroase a pământ de flori!
Și atunci am ales titlul paginii de astăzi din Jurnal.
2 Responses to Jurnal de tătic. Dor de ducă