Parcă a fost ieri…
Iar asta parcă pe la jumătatea zilei de ieri…
Și deodată a venit ziua de azi. A trecut perioada asta ca un fulger, a ținut mai puțin decât îți ia să pregătești un biberon, să schimbi un scutec sau să aduci olița. Deși cumva, în goana asta, ai avut timp să le faci pe toate.
Iar eu acum mă simt așa…
Parcă nu știu pe unde să mai scot cămașa, ce să mai vorbim dacă nici nu pui fiecare haină chiar la locul ei.
Sofia merge din toamna asta la grădi. Ea e fericită, dar eu am același gol în stomac pe care l-am avut acum 3 ani, când Alecsia a mers prima oară la grădiniță.
Cei care aveți copii care au crescut – să vă trăiască! – știți la ce mă refer.
Nu e teama că nu se descurcă, nici vorbă! Sufăr, ca și cei mai mulți dintre voi, de sindromul ciorii care-și privește puiul, fetele mele sunt, categoric, cele mai frumoase și mai deștepte din lume! Ok, știu că și ale voastre… nu ne certăm din atâta lucru!
Nu, amărăciunea noastră e că simțim că moare bebelușul. Și îl îngropăm sub locul de joacă al copilului. Apoi va muri copilul și îl înhumăm sub spitalul de nebunii al adolescenței. Și, dacă ne ține Dumnezeu sănătoși, vom îngropa și adolescentul la temelia casei unde se instalează cât mai comod omul matur.
Iar părinții rămân să caute prin sălile palatului maturității dacă mai bântuie fantomele bebelușului pe care l-ai ținut la piept, copilului pe care l-ai învățat cum te-ai priceput mai bine sau a adolescentului pe care l-ai dojenit. Și te minți că sunt toți 4 la un loc.
La dracul cu amărăciunea, suntem fericiți! Acum avem doi copii, iar bebelușii pierduți undeva pe drum bântuie prin ei, prin amintirile noastre și, dacă îmi e iertat păcatul mândriei, prin scrierile mele!
