Nu ne-au cântat până-n ultima noapte.
Dar când au făcut-o, au compensat toate celelalte seri în care am adormit în liniște, respirând cuminți sarea.
Dansul nu era așa cum mă așteptam. Câțiva indivizi țopăitori, în care vinul și calamarii se mișcau mai repede decât picioarele. Dar, în fine, poate așa era dansul.
-Tati, dansăm?
Tatăl de fete are de trecut două teste în viață. E dansul cu soția. Nu ai cum să scapi! Și dansul cu fetița. Umflat ca un balon plin cu nisip sau slab și sprinten ca un căluț de mare, când auzi chemarea ”Dansăm!”, sari. Și te învârți cu prințesa în brațe…
Eu la dans mă duc înspre balonul cu nisip. Ba, aș spune că mă duceam, mai degrabă, înspre măsuța pe care chelnerii adunaseră cu grijă vesela de pe mese.
-Tati, săm?
Ok, unii bărbați au de trecut trei teste! M-am învârtit cu Alecsia și apoi cu Sofia.
”Opaaa!” , strigau grecii. ”Hopa, era să cadă tati!”, strigau româncele mele.
Cam atunci au zburat primele farfurii.
Nu mă jur că era tradiția sau poate dansul meu îi inspirase pe greci să fărâme tot.
Alecsia – privind cum ultimele bariere sunt luate de valuri – m-a întrebat:
-Tati, pot să sparg și eu o farfurie?
Sofia:
-Tati, rie?
Bineînțeles că le-am dat voie…
Ne-am distrat grozav în seara aceea.
Noaptea, am ieșit pe balcon și am privit maldărele de cioburi de pe faleză. Le măturau, ca pe amintirile ghinioanelor sparte.
Alecsia s-a ghemuit în brațele mele. M-am trezit vorbind despre nenoroc și despre cum cioburile îl împrăștie, așa cum briza împrăștia fumul pipei mele. Și a urmat constatarea de care mă temeam:
-Ce frumos e să spargi farfurii! Tati, o să facem asta și acasă?
Mi-a luat piuitul… Ne așteptăm ca un copil să înțeleagă că un anumit joc nu se continuă după ce ai părăsit locul de joacă, dar nu e întotdeauna posibil. Jocul elen amenința să se întindă și după ce ne întoarcem la București. Spargerea ghinionului se prefigura mai lungă decât eventualele neîmpliniri care pot apărea la vârsta lor.
Dar adulții nu se pot juca și ei după ce părăsesc locul de zbenguială?
M-am gândit ce aș sfărâma eu dacă ar fi în mâinile mele ghinionul celor 3 ființe pe care le iubesc. O farfurie, un pahar, serviciul de ceai de la bunica? O fereastră? Lumea?
Da, cred că aș sparge întreaga lume dacă acolo ar fi ascuns ghinionul lor!
-Nu, acasă nu spargem farfurii. Când mai venim aici…
-Alecsia, nu spargem nimic nicăieri! A fost o greșeală ce a făcut tati în seara asta! Iar aia cu ghinionul e o prostie!
Orice discuție s-a încheiat după ce a răsunat vocea Silvanei. Parcă au tăcut și orchestranții. Și marea a stat mută un timp.
Peste ceva timp mă uitam la ele cum dorm, înghesuite toate trei, una în cealaltă. De pe pernă, mă priveau căluțul Ponică și măgărușul Olel. Parcă mișcau capetele din pluș și mă aprobau în planul de a sparge întreaga lume în milioane de cioburi norocoase. Sau poate doar briza Egeei făcea lumina lunii să tremure. Eram totuși sigur că amândoi m-ar fi ajutat să îmi duc planul până la capăt.
Apoi am adormit.
Și ei cântau în visul meu.
Ca pentru ultima seară.
Și dansau, fără să le pese că un nebun, un ponei și un măgăruș plănuiau să sfărâme lumea, lovind-o de călcâi, ca pe o farfurie, doar de teama că stăpânele lor ar putea avea vreodată ghinion.
PS O dată l-am întrebat pe un prieten grec de ce sparg farfurii. Mă așteptam la o poveste plină de învățăminte și tradiții, dar el mi-a spus doar: Când te îmbeți, preferi să speli farfuriile după ospăț sau să le spargi?
Niște învățăminte poate erau în povestea lui, dar nu le-am prins pe loc.
PPS A trecut puțin timp de la noaptea elenă și lumea părea că a scăpat, cel puțin deocamdată. Într-o seară liniștită, am auzit o bufnitură. Fetele au apărut în ușă, Sofia puțin ascunsă după soră-sa.
– Tati, Sofin a dansat grecește cu vaza roșie…
Se pare că spargerea lumii trebuia să înceapă de undeva.
Primul zgomot care a prevestit ghinioonul a fost iar vocea Silvanei:
-Ți-a trebuit ție dans în Grecia…
PPS Copiii continuă întotdeauna jocurile, fie că-s acasă sau pe teren. Și adulții. Măcar în vis.
