Foto Alex Mazilu
Noi sărbătorim întotdeauna Halloween-ul. Nu, nu suntem obsedați de mâini sângerânde, prinse de gât ca un colier, nici nu am jurat, pupând mâna vreunui druid, scăldați de Luna Plină. De fapt, avalanșele de vampiri, vrăjitoare, monștrii mai mari sau mai mici care apar din mai toate ascunzătorile nebănuite ne prind imediat după una dintre cele două mari serbări ale anului nostru, 27 octombrie.
Acum exact 4 ani, Sofia trebuia să se nască în preajma Crăciunului. A venit în preajma Halloween-ului. Așa a fost ea, mai rapidă. Ne-am speriat, am învățat, în câteva zeci de minute, sute de termeni medicali. Și, în zilele care au urmat, monștrii care bântuiau străzile erau îngeri de silicon pe lângă demonii care ne măcinau pe noi. Nu vreau să-mi amintesc acum. De fapt, niciodată.
A trecut. Îmi amintesc ziua, 2 noiembrie 2012, când o voce de înger, cu aripile transformate în halat de medic mi-a spus: ”E bine!”
Atunci am scris câteva rânduri, mi-am schimbat toată viața și apoi m-am culcat. Primul somn odihnitor după o săptămână.
2 noiembrie 2012
” În cât timp epuizezi, în condiții normale, ”arsenalul” de rugăciuni pe care-l ai? Un minut? Două? Poți să te rogi, fără să te repeți cât ține o melodie? Eu nu. Tatăl Nostru, câteva cuvinte din Crezul și apoi mă copilăresc cu primele vorbe din Înger, îngerașul meu…
Și apoi vine un moment când soarta te plachează ca la rugby, crezi că alergi prin viață și te trezești în genunchi, cu privirea lipită de pământ, incapabilă parcă să urmeze sufletul care caută pe cer o rază de speranță.
Brusc observi că ”arsenalul” devine mai bogat, inventezi rugăciuni, iei porunca sfântă de a nu avea alți sfinți și ai fi în stare să te rogi la frunzele căzute, la ferestre deschise spre nicăieri. Orice loc devine un templu, în care te poți ruga în liniște, chiar dacă în jurul tău vacarmul nu încetează nici măcar o fracțiune de secundă.
Apoi, printre rugi, începi să cauți semne dacă ți-au fost ascultate, dacă vreo divinitate a avut o clipă de răgaz ca să te audă. Cauți, bunăoară, o lumină în spatele ochilor doctorilor când îți spun doar ce nu vrei să auzi. Vrei să vezi profeți biblici în oamenii care-ți spun ”Lasă că va fi bine!” deși știi că sunt oameni obișnuiți, lipsiți de orice har.
În astfel de momente, păcătosul se roagă cu mai multă patimă decât habotnicul, cuvintele ”Iartă-ne nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” te ard ca un fier roșu. Uiți dușmănii, cauți prietenii și, când le găsești, îți dai seama că de fapt vrei să fii singur, să te rogi… și atât.
Apoi afli că speranța moare înaintea celor pe care-i iubești, simți cum deznădejdea ia locul fricii, că reproșurile, blestemele înlocuiesc cuvintele frumoase, lovești lucruri, le arunci și le privești cum se fărâmă de pereți așa cum visele tale se sfărâmaseră de crunta realitate.
Și apoi… vezi Lumina. Habar nu ai cui să-i mulțumești. Omului care te-a salvat, divinității. Care rugă a avut efect, care promisiune făcută chiar ție s-o ții. Te-a ajutat că te-ai rugat la frunze? Că ai căzut în genunchi în fața unei icoane? Știi doar că împlinirea dorinței atât de arzătoare e mai neprețuită decât orice alt dar primit până atunci. Iar darul e întrupare a Luminii care te călăuzește prin întunericul vieții tale de până atunci.”
Dar, în fine, asta e povestea noastră de acum 4 Halloween-uri. Halloween-ul în care am aflat că demonii sunt muritori. Acum, perioada asta e prilej de bucurie.
-Tati, ție îți plac fetele?
-Sigur, Sof, dar ce ți-a venit de…
Cam devreme pentru dileme din astea, dar sunt deschis… discuțiilor, nu și realităților.
-Ce-ți place mai mult, zâna sau vrăjitoarea?
Acum, dacă tot m-ai întrebat, dragă Sof, trebuie să-ți spun. Zânele au farmecul lor, fac fapte bune, fac bobocii de floare să se deschidă-n soare, strâng roua în cupe de rochița rândunicii și o dau căpriorilor răniți, dar vrăjitoarele… Fără să te temi că prima înghițitură de măr ți-ar rămâne în gât, mesele ar fi fără farmec, un fel de ”împinge-tava”, la parterul clădirii corporației. Vrăjitoarele stăpânesc o lume a supunerii la picioarele pasiunii. E adevărat, poate căpriorul moare de sete, dar… Nu are rost să-i spui atâtea unui copil de 4 ani. M-am mulțumit să spun:
-Ce trebuie să spun?
-Zâna, Tati, eu am rochie de Zână!
-Zânele, prințesă, zânele îmi plac mai mult.
Undeva, într-o lume ideală, un căprior mi-a mulțumit. În același vis, i-am oferit un măr. Abia ce-l primisem de la o doamnă care traversa pădurea.
