Ca tătic nu am altă amintire din zilele astea decât furia care mă cuprinde când văd că ăștia au politizat spaima noastră naturală, de părinți. De la asigurările pe care le așteptam că astfel de situații nu se vor mai repeta atât de ușor am ajuns să asistăm la certuri între derbedei politici și la amenințări cu retragerea sprijinului ca să rămână unul sau altul în fotoliul pe care se afla când a văzut la televizor, la sfârșitul săptămânii trecute, că un cretin ne aleargă plozii la ușa blocului.
Când văd că pe mine mă obsedează cum să le învăț pe fete să se apere, iar alții vor doar să-și rezolve mai vechi, îmi vine să pun mâna pe un bolovan! Îmi pun problema existențială dacă să le învăț să lovească, să țipe, să muște, pentru că în situații ca astea nu are cine să le apere. Îmi refac programul pentru ca fetele să nu mai fie singure nici măcar o secundă și, vorbind cu alți părinți, aflu că nu sunt singur pe acest front, ”părinți contra viața de toate zilele”.
Dincolo de părinții îngrijorați ce am găsit? O dezbatere dacă idioții ăștia sunt bolnavi și, în loc să le facă societatea tușeul rectal care să-i arunce-n izolare, n-ar fi mai bine să le aplicăm ”prișnițe” cognitiv-comportamentale și să le oblojim buba de la cap. Discuția asta m-a scârbit, pentru că sunt momente în care pur și simplu nu e de bun-simț să deschizi anumite subiecte.
Apoi au urmat cei care aveau de plătit polițe din timpul luptelor ridicole pro sau contra schimbării legilor Justiției. Ca și în cazul precedent, nu se face să profiți de o situație de criză pentru a-ți rezolva alte probleme.
Dar ultima frontieră a bunului simț au atins-o politicienii, desfrânați intelectuali din absolut toate taberele, profitând și ei de faptul că ne-au simțit mai dispuși ca altă dată să urâm sau să investim diverse personaje cu speranță.
Pentru toate acestea, teamă și scârbă, le dedic tuturor o pagină goală de Jurnal de tătic. Aproape goală, pentru că scriu, totuși, un ”să vă …!” din toată inima!
PS Nu știu câți ați avut răbdare zilele astea să observați, în toată zarva iscată de acest eveniment, că enigma pedofilului m-a scos din dulcea carapace în care m-am închis de ceva ani. Mi s-a părut important să spun unele lucruri, să ajut la declanșarea unor cercetări sau să opresc anumite derapaje. Nu-mi pare rău, deși a fost, sunt sigur, absolut inutil.
PPS Am ilustrat acest text cu imaginea suspectului din 2012, când a atacat un copil de 7 ani. Fotografia asta trebuia să fie, după mine, semnalul că e momentul ca mulți să gândească altfel!
