Dumnezeu are stil! Când e să organizeze o farsă, nu Îl egalează nimeni pe Pământ și probabil nici în Cer. De exemplu astăzi se joacă de-a numerele cu nervii mei și mă face să cad pe gânduri, părându-mi rău că nu am studiat niciodată numerologia sau alte științe care să te ajute să scoți cifrele din viața de zi cu zi și să le reașezi unde le e locul, în pătrățelele caietului de matematică. Mi-a luat un an, mi-a dat o oră.
Sofia împlinește 7 ani! Copilăria ei a ajuns la jumătatea drumului, lăsând în urmă ani ce-i vor fi neclari, păstrând doar câteva amintiri răzlețe, învăluite într-o ceață roz și dulce. De fapt, noi toți păstrăm doar frânturi din amintirile copilăriei și ele țes mai degrabă o senzație decât o certitudine că am trăit cu adevărat acele întâmplări.
Pentru părinte, însă, primii ani sunt atât de intenși că îi rămân întipăriți în suflet. Primele secunde în care l-a ținut în brațe, primul cuvânt, mersul în patru labe, pașii nesiguri, chiar și primul ”succes” la oliță e păstrat în memoria părinților ca o reușită a muncii de echipă, de la cel care încurajează de pe margine, la cel care face jonglerii cu păpuși și avioane în fața ”tronului” până la cel care dă să se ridice între două strofocări și să plece cu pantalonii în vine la joacă.
După 7 ani, viața se schimbă. Copilul are destulă ”autonomie” cât să înceapă să adune amintiri din care tu lipsești. La început câte o oră, ascuns în camera lui printre jucării, apoi la grădiniță și la școală unde amintirile tale, de părinte, sunt ”filtrate” prin ochii doamnelor.
Știam cum e la trecerea asta de la pruncie, când expiră cei ”șapte ani de acasă”, de la Alecsia, care se pregătește să împlinească 10 ani și mă mai are în cel mult 10% din amintirile adunate într-o zi.
Acuma, când se apropie sorocul Sofiei să termine anii de acasă, mă gândeam cât de zadarnice sunt încercările părinților de a lungi copilăria, cât de ridicoli suntem cu diminutivele care nu-și mai găsesc locul, cu miile de griji, cu fularele cu care alergăm după ei la locul de joacă, cu bluzele de rezervă înghesuite în genți.
Noi, de fapt, vrem să dăm timpul înapoi pentru noi, pentru clipele când nu adormeau fără să ne vadă, când nu mâncau fără să ne maimuțărim noi cu lingurița în mână…
Anul ăsta ziua Sofiei a căzut taman când se schimbă ora. Deși, fiind înfumurat ca orice tată de fete, tind să spun că anul ăsta ora se schimbă de ziua Sofiei.
Ora 4 a devenit ora 3 și mie mi s-a părut că e un semn că timpul poate fi dat înapoi, dar nu cât să îl retrăiești, ci doar așa cât să te dai un pas în spate și să-ți faci avânt să te năpustești în față, ca să ții pasul cu ei.
2 Responses to Ora 4 a devenit ora 3. Și 6 a devenit 7. Jurnal de tătic