Category Archives: Jurnal de tătic

De câțiva ani ani buni am răspunsul pregătit dacă Dumnezeu și-ar răsturna regulile vechi de când lumea și, ca prin minune, mama m-ar putea întreba din nou: Ce ți-ai dori de ziua ta?
Așa da uitării toate listele pe care le făceam când eram de-o șchioapă, cowboys din plastic, pistolul cu capse sau camionul cu remorcă. Aș spune, cu ochii în lacrimi: Mamă, ții minte prăjitura ta cu dulceață de caise? Aia cu blat crocant și cu zăbrele dulci de cocă arsă peste pătura de aur dulce și parfumat? Da, aia pe care o făceai mereu, de sărbători, de aniversări, duminicile când ne strângeai pe toți la masă! Da, exact prăjitura aia pe care speram mereu să nu o mai faci și apoi o devoram. Mamă, asta aș vrea de ziua mea.
Acum e rândul meu să pun întrebarea cheie:
-Alecsia, ce ți-ai dori de ziua ta?
Alecsia face 9 ani și, în timp ce-și micșorează ochii de prințesă, semn că ia o decizie importantă, gândurile mele o iau razna. Ce ar vrea să audă un tată de fată la întrebarea asta? (mai mult…)

Tastez: ”A început școala!” Când am auzit din spate:
-Și grădinița!
Trebuie să mă obișnuiesc cu faptul că Jurnalul meu are cel puțin un cititor fidel, Alecsia. Gata, face 9 ani! E în clasa a doua, citește, scrie, are telefon, nu mai poți ascunde nimic de ea. De fapt, legat de Jurnalul meu de tătic m-a avertizat de prin vară: ”Tati, mai scrii până fac 10 ani și gata!”
Am întrebat-o atunci dacă o să mai pot scrie despre Sofia. Ea are abia 5 ani, negociem dacă în toamnă merge la clasa 0, mai sunt zeci, poate sute de momente de parfum copilăresc cu care să încarc serverul de amintiri.
-Și cum, să scrii doar despre ea?
-Tu crești, faci 10 ani, poate te-ar deranja ce scriu eu.
-Ah – a îngăimat – cresc… (mai mult…)

Ca tătic nu am altă amintire din zilele astea decât furia care mă cuprinde când văd că ăștia au politizat spaima noastră naturală, de părinți. De la asigurările pe care le așteptam că astfel de situații nu se vor mai repeta atât de ușor am ajuns să asistăm la certuri între derbedei politici și la amenințări cu retragerea sprijinului ca să rămână unul sau altul în fotoliul pe care se afla când a văzut la televizor, la sfârșitul săptămânii trecute, că un cretin ne aleargă plozii la ușa blocului.
Când văd că pe mine mă obsedează cum să le învăț pe fete să se apere, iar alții vor doar să-și rezolve mai vechi, îmi vine să pun mâna pe un bolovan! Îmi pun problema existențială dacă să le învăț să lovească, să țipe, să muște, pentru că în situații ca astea nu are cine să le apere. Îmi refac programul pentru ca fetele să nu mai fie singure nici măcar o secundă și, vorbind cu alți părinți, aflu că nu sunt singur pe acest front, ”părinți contra viața de toate zilele”.
Dincolo de părinții îngrijorați ce am găsit? O dezbatere dacă idioții ăștia sunt bolnavi și, în loc să le facă societatea tușeul rectal care să-i arunce-n izolare, n-ar fi mai bine să le aplicăm ”prișnițe” cognitiv-comportamentale și să le oblojim buba de la cap. Discuția asta m-a scârbit, pentru că sunt momente în care pur și simplu nu e de bun-simț să deschizi anumite subiecte. (mai mult…)

-Scufița Roșie a pus într-un coșuleț merinde pentru Bunicuța și…
-Tati, ce e aia „merinde”?
-Adică mâncare. I-a dus Bunicuței plăcinte…
-Buni nu mănâncă plăcinte. Buni face plăcinte bune.
-Buni din poveste nu face plăcinte bune sau pur și simplu nu a făcut plăcinte în acea zi și Scufița i-a dus unele făcute de mami.
-Mami face plăcinte bune?
-Uite, Sofia, vrei să-ți spun povestea sau ai chef de joacă?
-Povestea.
-Ok, hai că încep din nou: Scufița Roșie a plecat prin pădure ca să-i ducă merinde Bunicii…
-Tati, toate merindele sunt plăcinte?
-Nu, merinde sunt și brânza…
-Buni nu mănâncă brânză. Poate să-i ducă zacuscă? (mai mult…)

Alecsia s-a născut în februarie 2009. Sofia, în octombrie 2012. Secolul ăsta m-am căsătorit o singură dată. Mileniul al treilea a ajuns la vârsta majoratului și deja mi-a dat destule încercări. Am trecut cu bine peste cele mai multe dintre ele, dar acum chiar sunt în fața unei cumpene.
Când 2017 se făcea scrum de artificii și 2018 ne asurzea cu uralele din stradă, Sofia mi-a șoptit dorința pe care și-a pus-o la trecerea dintre ani.
Ah, știu de mic faptul că dorințele spuse cu voce tare nu se împlinesc, dar știu și că unele dorințe nu se împlinesc chiar dacă le închizi în cele mai solide cufere ale sufletului. Asta din urmă am aflat-o mai târziu. Crescusem. Dar acum Sofia nu a încălcat legea de aur a dorințelor, de a le spune doar în gând. Ea ne-a spus-o mie și lui Olel, măgărușul de pluș care-și face datoria de prieten tăcut și fidel tocmai din toamna lui 2012 și tatăl care e încă o bună bucată din întreg Universul.
Acum sunt în dilemă, după ce Sof ne-a pasat povara dorinței ei ascunse și după ce am petrecut noaptea de Revelion înlocuind zurgălăii cu clinchetul pietrelor și al jetoanelor (aflând astfel că anul ăsta voi avea mai mult noroc în dragoste decât la jocuri).
Sunt în dilemă, exact cum am fost legat de Alecsia, cu aproape 3 ani în urmă: clasa O sau prelungim grădinița cu un an?
Sofia mi-a spus că dorința ei e să împlinească 6 ani și să meargă la școală! A adăugat și un ”Tati, te ocupi tu?” plin de subînțelesuri.
Cred că asta e eterna dilemă a oricărui părinte: un an în plus de copilărie sau ”începem” școala? Pe de o parte, clasa 0 e o prelungire a grădiniței, un fel de talmeș-balmeș între joacă și învățătură. Pe de altă parte, parcă sunt tributar calculelor copilăriei mele, să ai 7 ani în clasa întâi, majoratul să-l faci spre sfârșitul liceului și să termini facultatea înainte de a împlini un sfert de veac.
Asta e problema cu copiii născuți primăvara sau toamna, niciodată nu au vârsta potrivită pentru a începe grădinița sau școala: ori sunt cu câteva luni prea mici, ori cu câteva luni prea mari! (mai mult…)

Când am cerut o fustiță de crăciuniță, fata de dincolo de tejghea s-a oprit din ce făcea și s-a uitat la mine cam ne-european.
M-a măsurat din ochi și m-a întrebat, cu îngrijorarea profesionistă a cuiva care se află în fața pericolului de a nu putea servi un client:
-Ce… ce măsură? Știți – a lăsat privirea în jos, parcă recunoscându-și neputința – nu avem chiar toate măsurile.
Nu luasem în calcul că nu găsesc măsura potrivită.
Am arătat pe mine că aș vrea ca fusta să se termine la o palmă sub fund.
-Cam atât de lungă. Adică să nu fie prea scurtă, dar nici cât o rasă de călugăriță.
Am zâmbit cu ceea ce mie mi se părea a fi un subînțeles amabil. Fata a trecut peste lungime rapid:
-Cu volane sau tu-tu? Știți – iar m-a privit profesionist – la volane intră mai mult material.
Eh, aici m-a încurcat. Aveam varianta ”sună o autoritate”. De fapt, când un bărbat e trimis să cumpere o fustiță de crăciuniță, e obligatoriu să aibă o autoritate pe care să o poată accesa oricând.
N-am sunat, ci am întrebat pe wapp: ”Volane sau tu-tu?” Răspunsul întârzia iar vânzătoarea mă presa:
-Roșie cu auriu sau cu argintiu? Cu blăniță albă cred că e exagerat pentru dumneavoastră.
Acest ”pentru dumneavoastră” a sunat ciudat. Oare fata credea că nu știu dacă de Sărbători să mă îmbrac în fustă de crăciuniță tu-tu sau cu volane? Dacă mă simt mai cool cu auriu, argintiu sau înfășurat pe pulpe cu blăniță?
-Auzi, domnișoară, am nevoie de o fustiță pentru fiică-mea. Are 8 ani, face 9 și îi trebuie pentru…
Femeia a răsuflat ușurată. Probabil se temuse că trebuie să mă examineze după ce aș fi probat în cabina minusculă fustița de crăciuniță.
Peste o oră eram acasă. ”Autoritatea” de pe wapp își dăduse acordul pe fusta fotografiată pe umeraș, plecasem din magazin însoțit de mulțumirile vânzătoarei, pentru că luasem și un costum de balet pentru Sofia.
Ah, poate credeți că am venit acasă cu prima fustă fotografiată sau cu primul costumaș care să ne placă mie și vânzătoarei! Nici gând! La costumașe am avut noroc, ”autoritatea” și-a dat acordul la al treilea. La fustițe, am fotografiat vreo 8 modele până am primit un ”ok, ia-o pe asta că am treabă”. (mai mult…)

Crăciunul și Revelionul fără salată de boeuf sunt ca nunta fără soacră. N-au farmec! Iar salata de boeuf neornată e ca mireasa fără jartieră. Parcă-i lipsește ceva, deși ingredientele de bază sunt aceleași!
Ornatul salatei de boeuf e o adevărată artă și femeia care nu o stăpânește în veci nu poate să se numească gospodină.
Când eram mic, de sărbători, îmi amintesc cum se apropia ora la care casa trebuia să se umple de musafiri iar mama tot mai alerga între bucătărie și sufragerie, plângându-se că mai are ceva de făcut și că nimeni nu o ajută.
Nici nu avea cine să o ajute, că doar ea știa cum se face ultima și cea mai importantă treabă: ornatul salatei de boeuf.
Ornamentul de pe salată e ”marca înregistrată” a unei gospodine adevărate. Cel mai des întâlnim oameni de zăpadă grăsuți, cu corpul și capul din albuș de ou fiert, atent păstrat încă de când puneai gălbenușul la maioneză, cu ochi din bucățele de măslină și nasul dintr-o așchie de morcov murat.
Alte gospodine optează pentru puii albi, cu creste și ciocuri din gogoșar ținut din toamnă în oțet. Puiul de pe salată are și el ochi decupați din carnea măslinei sau din două boabe de muștar.
Mai sunt fețele de tot felul, de la moși cu barbă de albuș și căciulă de gogoșar la fete cu păr lung cât firul de la ramura de pătrunjel uscat și ochi din smaralde decupate din ultima măslină volo care a scăpat de mâinile puse pe furtișag ale copiilor. (mai mult…)

Știam că sunt frumos, dar parcă atâta strălucire nu am emanat niciodată. Cum stăteam în mijlocul scenei, privind dincolo de microfon. De-a lungul timpului multe haine au stat bine pe mine, dar probabil că niciuna nu m-a îmbrăcat mai frumos decât vestuța aia, cu blană de oaie pe margini.
Întotdeauna m-am suspectat că am ceva talent actoricesc, dar nu cred că am reușit vreodată să transmit mai multă emoție ca în după-amiaza aia de acum peste 40 de ani.
De unde știu că e așa, că eram strălucitor, manechin de costume populare și un actor desăvârșit? Simplu, din ochii înlăcrimați ai unei femei care stătea în primul rând al sălii de festivități a grădiniței din coasta Oborului. Ochii ei nu mint!
Ochii mamei nu știu să mintă!
Cert e că atunci, pe loc, nu am știut cât de grozav am fost la serbarea de la grădiniță, poate că singura amintire păstrată e bucuria că mi-am văzut mama mândră. Dumnezeu să o odihnească! Dar abia peste mulți ani am înțeles mecanismul ochilor de părinte spectator la serbarea copilului. Am înțeles și acum, miercuri, la serbarea Sofiei.
Doamne cât era de frumoasă și cum se alinta când mă căuta din ochi prin sală și mă vedea topit! A recitat strofele perfect și a dansat ca o floare de cireș în vânt.
Revenind la amintirile mele din copilărie, (mai mult…)

E atât de multă gălăgie, mitinguri, bocete, scandaluri, încât mintea nu mai are unde să se ascundă ca să-și tragă sufletul. Parcă nu mai există loc pe care dihonia să nu și-l aroge și atunci mintea se ascunde în casă, printre jucăriile fetelor, doar-doar o putea să răsufle și să bea o gură de fericire ca să spele gustul de mizerie.
Nici nu știu dacă, în afară de cele despre Sărbătorile de iarnă, există pe lume poveste din familie care să întărească mai bine zidul pus în calea urâțeniei din lume.
Având în casă două fete, de 8 și 5 ani, simt că ne apropiem de momentul în care moșii Nicolae și Crăciun vor păși înapoi în lumea imaginarului și vor elibera locurile de lângă ghetuțe sau de sub brad pentru realitatea searbădă a ”consumismului”. Ne apropiem de momentul în care scrisorile pentru Moșu’ vor fi sacrificate și înlocuite cu negocierile mult mai directe și mai eficiente cu tati.
Deja Alecsia, cea mai mare, simte că moșii ăștia nu mai sunt ce păreau a fi când era mică, mai mititică decât sacul de jucării, și se înfiora de teamă și plăcere când arătarea roșie, cu barbă albă ca zăpada de pe picioarele colindătorilor o lua pe genunchi și-i asculta poezia învățată. Vorbește la școală cu colegii, începe să analizeze realitatea cu ochi tot mai spălați de ceața basmelor copilăriei timpurii. Cu câteva zile înainte de noaptea miraculoasă în care încălțările de la ușă se umplu taman cu lucrurile pe care ți le doreai, Alecsia m-a bordat serioasă:
-Auzi, Tati, tu ai vreo legătură cu Moș Nicolae? (mai mult…)

E noapte. Sofia învață să doarmă-n fund. Mă sfătuiește și pe mine să încerc, pentru că e miercuri seară, seara când familia doarme într-un singur pat, pentru că începe mini-vacanța de 1 Decembrie și nu vrea să ”doarmă singură, aicea, sus”! Îi fac pe plac, așa că mă așez cu perna la spate și, în loc să privesc fix tavanul, ca orice om normal care vrea să adoarmă, mă holbez la ușa dormitorului, gândindu-mă că ar fi minunat să mă lase fetele să ies și să trag o țigară în bucătărie!
Nu mă lasă, așa că adormim amândoi cu bărbiile căzute-n piept, cocârjați, ca impiegații de gară, între două personale.
Alături de noi, Alecsia, Silvana și plușații Ponică și Olel se răstigneau pe salteaua moale.
Dacă eu m-am supus dulcelui chin pentru că așa-mi ceruse Sof, motivația ei era mult diferită – și, așa cum știți, total inaccesibilă mie – nu vroia să își strice părul!
Povestea dormitului în fund, începuse cu câteva ore înainte când, terminându-și treburile mai repede, nevastă-mea a luat fetele și s-au dus la coafor. (mai mult…)