Category Archives: Jurnal de tătic

E clar că reprezentările lui Dumnezeu ca bărbat au și un sâmbure de adevăr, pentru că altfel nu se explică faptul că orice mascul aude măcar odată-n viață expresia:
-Mâine plec la mama. Cu copiii!
Sigur, din melodii, poeme, teatru sau film, v-ați obișnuit cu bărbatul care cade pradă disperării după ce aude aceste cuvinte, amenință că-și ia viața, se agață de trena doamnei sau se târâie în urma ei, înmuind podeaua cu șiroaie de lacrimi. Doamnelor, aceste secvențe sunt rodul îndelungilor exerciții pentru a vă fi pe plac. De fapt, orice bărbat știe că e esențial ca la auzul vorbelor respective trebuie să se comporte exact cum speră femeia de lângă el. Motivul e simplu: altfel ea se răzgândește și nu mai pleacă!
De aceea când eu am auzit anunțul sec și fără drept de negociere, am lăsat să curgă câteva secunde, apoi am abandonat telefonul pe care ”cetuiam” cu băieții și am spus.
-Cum vrei…
Punctele de suspensie le-am ”rostit” din privire. Am lăsat apoi privirea să coboare, trăgând fruntea după ea, tot mai jos, tot mai jos, până ce a părut că durerea mă încovoaie.
Exercițiul masculin de generații a aruncat cu timpul deoparte reacțiile exagerate. Acum poate că era timpul de un leșin sau să pun mâna pe spadă, dar reacțiile trebuie adaptate la vremuri, chiar dacă femeia care te anunță că ia copiii și pleacă a avut mereu același ton, din preistorie până acum.
-Da, iau fetele și plec la mama. (mai mult…)

Sâmbătă mă uitam cu Alecsia la ”Schimb de mame” și ne-a venit o idee. Sofia și Silvana erau plecate, iar noi rămăsesem singuri acasă. De obicei ăsta e momentul când îți vin ideile. Mai ales că, lipsind din peisaj orice persoană capabilă să te contrazică, ideile par și realizabile.
Alecsia se cam ciondănise cu maică-sa și au ajuns și la pedepse. Micuța de 8 ani nu avea tot weekendul acces la telefonul mobil, iar maică-sa fusese pedepsită de fiică să meargă în vizită doar cu Sofia: ”Să vezi și tu, Mami, cum e să ai grijă de Sof!”

Această ultimă afirmație i-a atras Alecsiei un supliment de pedeapsă, ”Fără desene până luni!” Nu am apucat să intervin, deși eram direct interesat în rejudecarea cauzei, pentru că Silvana a ieșit val-vârtej din casă, urmată de Sofia care afișa aerul superior al curtezanei care e de partea norocoasă a trenei reginei-mamă.
Care era interesul meu în pedeapsa Alecsiei? Simplu, când e pedepsită astfel, Alecsia se proțăpește pe canapeaua din sufragerie și decretează: ”Mă uit la ce se uită Tati!” Din acel moment devin un deget fără minte proprie care doar apasă butoanele telecomenzii.
Dacă dau pe un film, aud o voce speriată lângă mine: ”Tati, omul ăla mai trăiește dacă i-a tăiat capul?” Pun pe știri, Alecsia mărește ochii și cere lămuriri: ”Cine e Robor ăsta și de ce îl urăsc toți?” Într-un final cedez și mă prefac interesat de desene animate! (mai mult…)

Săptămâna viitoare, Sofia face 5 ani! Și eu, în loc să notez în Jurnal fiecare secundă minunată pe care mi-o dă Dumnezeu, m-am lenevit de nu se poate și am lăsat păianjenii să se așeze pe tastatură, preferând doar să trăiesc, neînțelegând că, după ce fetele cresc, recititul acestor pagini îmi va provoca multă bucurie… Așa că, mai îndes o amintire în desaga fără fund a eterului.

Vinerea trecută, după ce am luat-o pe Sof de la grădi, ne plimbam pe stradă. Sunt ”momentele noastre” în care sporovăim, cumpărăm o jucărie și un covrig cu mac, negociind dur cine să ronțăie partea sărată. Nu știu cum se face, dar mereu pierd disputa asta!
Sofia adoră momentele astea, le descrie cu ochii măriți de plăcere: ”eu cu tati vorbim ca fetele”. Evident, lucrez la definiția orelor petrecute împreună cu ea. Deocamdată am obținut ca uneori să spună ”vorbim ca băieții”, dar și versiunea asta mă nemulțumește puțin.
Oricum i-ar zice Sofia, ora petrecută cu ea hălăduind pe străzile Oborului e neprețuită! Mândru ca un cocoș care are înfipte-n coadă și penele păunului, port ca pe un trofeu ghiozdănelul ei roz, plin cu lucrușoarele de spălat. În buzunarul lateral e îndesată o sirenă, adică eu știu că e o sirenă, pentru că afară iese doar o coadă roșie de pește care la fiecare pas al meu se zbate ca și cum ar fi a unui bichon care-și vede stăpânul.
Poate vă întrebați de ce țin sirena cu capu-n jos. În primul rând pentru că atunci când am vrut să o îndes în geantă, Sofia a spus că o ține ea, dar când i-am luat covrig s-a răzgândit. În al doilea rând pentru că buzunarul e mic, acoperă doar juma’ de femeie-pește. Am vrut să o pun cu capul în sus, dar m-au oprit pudoarea de modă veche și faptul că sirena își pierduse sutienul din scoici argintii. Apoi mai era și problema că partea feminină din biata creatură e fermă, din plastic, iar coada e din silicon. Dacă încerci să o ții de coadă și cu fruntea-n sus, sirena se lansează într-un dans lasciv care ușor mi-ar putea atrage oprobriul doamnelor de pe stradă care altfel par dispuse să ofere doar zâmbete unui bărbat cu geantă roz.
Nu am să înțeleg niciodată de ce un tată singur în parc sau pe stradă cu fetița lui strânge zâmbete de la toate femeile din jur. N-am să înțeleg, dar iau acest fapt ca pe o compensație binemeritată de la Dumnezeul care ne-a furat cândva cea mai prețioasă coastă!
Hai că m-am îndepărtat de subiect! Așadar mergeam țanțoș alături de Sofia, cu ghiozdănelul roz pe umăr și din el ieșea o jumătate de pește, zglobie de parcă simțea că și sufletul meu dădea din coadă de fericire că prințesa-prințeselor acceptase să împartă cu mine un covrig.
Atunci mi-am dat seama că încă de la grădiniță se țineau după noi o mămică și băiețelul ei. (mai mult…)

Îți dai seama că a trecut timpul când stai pe canapea lângă fiica ta de 8 ani și ea ridică ochii din telefon doar ca să te întrebe:
-Tati, tu trăiai când a apărut Matrix?
Te pregătești să-i dai răspunsul pe care-l merită, dar te limitezi la un ”da, acum stai cuminte că tati se uită la televizor” și te prefaci absorbit de un film vechi. Vechi, de prin 2000.
Fiindcă veni vorba de telefonul Alecsiei mi-am amintit că în ultima săptămână de vacanță, am avut o probă că timpul nu a trecut de pomană. Vreo două zile, pur și simplu nu am avut cum să stăm cu fetele. Alecsia a venit cu ideea:
-Stau eu cu Sofia!
Ca și cum problema era doar Sofia, care nu putea sta nesupravegheată la 5 ani, nu și ea care abia a făcut 8!
Nu am cedat din prima zi. Sincer, eu am fost cel care a insistat să nu le lăsăm complet nesupravegheate. Am făcut ce-am făcut cu Silvana și unul dintre noi tot a ajuns acasă. A doua zi, cu inima strânsă, am lăsat fetele singure vreo jumătate de oră. Nu am fost om până n-a sunat nevastă-mea să-mi spună că a găsit totul în regulă.
Ziua a doua! Au stat singure vreo 45 de minute. De data asta, eu am fost cel care a ajuns acasă și a dat semnalul că (UF!) totul e bine!
În aceste intervale, telefonul Alecsiei în care, la începutul verii, am pus o cartelă a fost mai util decât o bonă care știe să facă și masaj thailandez.
Dacă era după mine, aș fi vorbit tot timpul cu ele sau măcar aș fi ținut telefonul deschis și, din când în când, l-aș fi lipit de ureche și aș fi ascultat ce e acasă.
Silvana mi-a retezat-o. Că nu e bine să simtă copiii că n-avem încredere, că le transmit un sentiment de frică… în fine, vorbea ca șefu’ de la parentingu’ netului, așa că am promis că nu le voi agasa.
Și am plecat de acasă. După 5 minute eram cu telefonul în mână. Dar n-am sunat. Am mai stat vreo 5 minute. Am căutat numărul Alecsiei în contacte. Dar nici acum n-am apăsat pe liniștitorul buton verde. Am mai stat vreun minut. Noroc că-s chel că altfel albeam în minutul ăla. Nu am sunat. Am intrat pe chat și am trimis un timid ”Sunteți ok?”
În astea 9 litere, un spațiu și un semn erau cele o mie de gânduri negre pe care și le poate face un părinte într-un minut.
Răspunsul nu venea. Vedeam în partea de sus a ecranului că ”Alecsia scrie…” dar nu venea niciun mesaj. După încă o pauză a apărut din nou: ”Alecsia scrie…” și canci mesaj.
Nu am mai suportat, degetul arătător se clătina deasupra desenului cu un telefon, amenințător ca privirea unei învățătoare care citește tema chiulangiului clasei. Atunci a venit un mesaj. O poză. Am deschis-o imediat:

Am privit-o cam o secundă și am înțeles imediat două lucruri: (mai mult…)

Ce poate fi mai frumos decât ca într-o seară de după o zi agitată să te lățești pe canapea, cu două smocuri moi, calde și parfumate culcate în poala ta? Dai sonorul televizorului tot mai încet, până devine o cutie cu pete de culoare și încerci să respiri tot mai ușor, aproape deloc, de teamă să nu deranjezi construcția tămăduitoare din brațele tale. Pe cine mai interesează știrile de pe ecran? La un moment dat, Alecsia – normal, e cea mai mare, are 8 ani și știe să citească orele de pe ceas – se ridică într-o rână:
-Tati, începe Gumble!
La cei 5 ani ai ei, Sofia e mai puțin subtilă decât soru-sa:
-Tati, pune Gumble!
De ceva timp, mai exact de când am reînceput școala și grădinița – da, știu, am căpătat ticul verbal al oricărui părinte care spune ”Mâine avem școală” sau ”Of, mâine iar mergem la grădi” – fetele și-au dat seama că le place un serial care, ce chestie, începe taman la ora 22.00, când ar fi fost ora de culcare.
-Nu mai bine mergeți în cameră să vă uitați? Tot e ora de culcare.
-Și să te lăsăm singur aici? Iar?
-Cum ”iar”? Când a mai stat tati singur?
Cu o privire plină de reproș, Alecsia și Sofia au răspuns în cor?
-Ducu? Sighet? Ai uitat?

Aha, asta era. Au plecat morocănoase, iar eu am rămas zâmbind la amintirea unei secvențe petrecută exact cu o lună în urmă. Poate nu e rău să mi-o amintesc taman azi, când e ziua lui Ducu.
Eram în Bucovina, în curtea bunicilor. Cinci copii, trei bunici și patru (aproape) adulți, în total douăsprezece perechi de ochi, fără a mai socoti cele patru perechi de ochi de pisică. În fiecare vară, când eu, nevastă-mea și verii noștri plecăm în escapada spre Sighet, ajungem la momentul în care bagajele sunt în mașină și toți din curte ne privesc cu ochii mijiți a reproș.
Pupăm fiecare copil în parte și primim înapoi pupici frugali și reci. Simt o mână pe haină:
-Tati, pleci?
N-apuc să-i răspund Sofiei că se aude o voce tăioasă:
-Normal că pleacă! (mai mult…)

Vreau să-mi notez câteva gânduri după ce Alecsia a început școala – clasa a II-a! – și am bifat prezența în curtea școlii, lăsându-mă, ca un broscoi urcat pe-un brusture, înconjurat de râsete, mame elegante, culori, , învățătoare cu privire dulce-severă, flori și ghiozdane nou-nouțe.
Primul gând merge spre inerenta lacrimă de părinte care-și vede copilul tot mai departe la serbarea de început sau de sfârșit de an. Natural, așa cum toamna ia locul verii pe tarabele piețarilor, tot așa intrăm și noi, timid, în epoca lui ”Tati, părinții stau mai încolo!”
Și, ce să facem, stăm mai încolo…
De unde eram tot am auzit cum părinții și copiii au vorbit între ei, fără pauză, și la ”Deșteaptă-te, române” și la ”Tatăl nostru”, ceea ce m-a făcut să înțeleg că toate se vor duce deodată pe apa sâmbetei, lucru care, trebuie să recunoașteți, va fi mai puțin dureros decât dacă am smulge pe rând toate rădăcinile din copiii noștri. Dureroasă au ba, după mine se face o mare prostie și nu prea văd cum ne putem opune.
Al doilea lucru pe care vreau să-l notez în Jurnal – și aici revin la hotărârea mea de a recupera faptul că nu mi-am scris la timp amintirile din vacanță, lăsându-mă pradă păcatului trândăviei – e că acum câteva zile, joi sau vineri, stăteam cu Alecsia, împărțind masa din bucătărie. La un capăt eu îmi făceam de lucru, la celălalt ea, înarmată cu vreo două foi dictando și un stilou, scria un „eseu”.
Asta era ultima și, în viziunea ei, cea mai grea încercare care trebuia să încheie ”Caietul temelor de vacanță”. Cerința e cea pe care o știți: ”Cum mi-am petrecut vacanța de vară și care e cea mai frumoasă amintire?”
Pe bune dacă tema nu e grea. Dacă eu aveam de scris asta, nu știu ce aș fi ales, caii sălbatici care fac plajă la malul mării, zimbrii pregătiți să fie eliberați, cormoranii care cârâie la un pas de tine, puiul de cucuvea care și-a luat zborul spre lumea largă de sub streașina casei. Eram curios ce va alege Alecsia. Părea în impas.
-Tati, iau o pauză. (mai mult…)

Cred că v-am mai vorbit despre o expresie care îmi e foarte dragă: Până te-nsori îți trece! Sigur, având și varianta feminină cu ”te măriți”. Nu-mi dau seama de ce nu a apărut și varianta neutră, ca să eliminăm orice posibilă discriminare a vreunei minorități care se julește și, Doamne ferește, nefiind pomeniți în zicală, ajung la propria nuntă cu vreun genunchi zgâriat! O posibilă explicație a absenței discriminatorii o fi că, pe vremea strămoșilor noștri, neutrii nu se măritau, însurau sau poate tocmai neutrii erau cei mai atenți copii din lume și aveau mereu genunchii și coatele trandafirii.
Ceva adevăr în asta cu trecutul zgaibelor până la nuntă cred că este, că nu-mi amintesc să fi văzut vreo mireasă zgâriată pe vârful nasului că s-a băgat prea adânc în tufa de zmeură sau să-i fie jenă să-și ridice faldurile rochiei când ginerele îi smulge jartiera, pentru că are vreo zgârietură de cum s-a potrivit pietrișul pe sub bicicleta care merge cel puțin câțiva metri și cu roțile în sus.
Pornind de la zicala asta și de la ceva experiență în calmatul țipetelor ca din gură de șarpe după vreo bufnitură, sunt convins astăzi de trei lucruri: Sofia va fi în ziua nunții ei cea mai frumoasă mireasă care a călcat vreodată Pământul, că ginerele îmi va fi antipatic și că mireasa nu va avea o zgârietură sub genunchiul drept.
Am strâns vara asta o mulțime de amintiri, dar soarele din mai multe locuri s-a așezat greu între mine și tastatură și prea leneșă mi-a fost mintea ca să potrivesc în scris. De fapt, n-am vrut să irosesc muncind nici măcar o secundă din darul dumnezeiesc care e vacanța! Nici Alecsia n-a vrut, așa că acum stăm amândoi la câte un capăt de masă și scriem. Ea-și termină ”caietul de vacanță”, eu reiau Jurnalul de tătic.
Mi-am notat toate amintirile – într-un carnețel cu multe inimioare și ochi care joacă-n cușca lor transparentă de plastic, primit de la Alecsia – așa că, după ce vacanța o pleca înapoi în Franța, cu trenul pe care deja îl aștept cu nerăbdare să se întoarcă pe meleagurile noastre, le voi înghesui și pe astea în paginile Jurnalului. Am povești de tot felul, toate m-au făcut să zâmbesc. Multe-s din Bucovina, câteva din Deltă sau de la mare, am și vreo două din Sighet, unde am petrecut câteva zile de aur cardiac, dar pentru astea am nevoie de ceva liniște ca să le scriu. Liniște, nu de timp, cum ar crede unii, ca să se prescrie făcutele și nemaiauzitele trăite de părinți singuri prin Maramureș, unde am ajuns, ca în fiecare an fără copii, doar cu o mână de prieteni, evadați și ei din Paradisul Familial.
O să fie timp pentru toate amintirile astea când o trece vacanța și parcă văd și vreo două avantaje: amintirile despre vacanță au mai mult farmec în serile când ochii se închid de apăsătoare oboseală și ultima dorință înainte de a-ți așeza capul pe pernă e să visezi ceva frumos. Al doilea și cel mai mare avantaj al depănării amintirilor din vacanță la țeava caloriferului este că te face să adormi zâmbind.
Uite un vis pe care o să-l retrăiesc toamna-iarna asta și are legătură cu bătrâna zicală ”până te măriți îți trece”.
Pe la sfârșitul lunii iunie, Sofia a încercat vreo 20 de secunde să meargă pe bicicleta Alecsiei. La nici 5 ani să te urci pe bicla uneia de 8 ani e o experiență pe care un copil o uită repede – cât apuci să spui ”Până te măriți îți trece” lacrimile și țipetele au dispărut ca prin farmec – dar genunchiul o păstrează destul de mult timp. Curând aveam să aflu că nu numai genunchiul a ținut minte căzătura.
Genunchiul Sofiei părea vopsit de o julitură maronie care a însoțit-o mai toată vacanța. După cum se vede și din poza asta:

Nimeni nu a mai atenție juliturii, sau cel puțin așa am crezut până acum câteva seri când m-am trezit cu Sofia lângă mine. A crescut, așa că acum știe cum să se facă ascultată: mi-a oprit televizorul din telecomanda pe care a lăsat-o apoi să cadă pe parchet, m-a tras de mână încât falca pe care mi-o sprijineam a rămas gânditoare în aer și apoi mi-a zâmbit:
-Tati, mă auzi? (mai mult…)

Începem cu asta:

O viață întreagă de filme western nu te pregătește pentru momentul în care ești surprins de cavalcada unei herghelii de mustangi. Orice părinte a trecut prin momentul în care aproape i-a sărit din mână cafeaua pe care se pregătea să o soarbă, ascuns sub ceea ce credea că e globul impenetrabil de cristal. Liniștea ta se dovedește un neputincios castel de nisip, spulberat de un val de tropăieli care par să vină de pretutindeni.
Apoi totul e tăcere și doi ochi mari te privesc mirați cum te ștergi pe burtă de neagra licoare și cel mai dulce glas de pe pământ spune: ”Tati, ce faci? Am venit să-ți spun că te iubesc!”
Secunde bune trec până ce pulsul revine la normal și poți îngăima: ”Și eu te iubesc, prințesa mea!” Dar de cele mai multe ori e tardiv și valul tropăitor se îndepărtează deja, ducându-se să se răstoarne peste liniștea altui loc.
De oricâte ori ai văzut în copilărie filmul ”Parisul vesel” și ai lălăit, spre disperarea părinților și a vecinilor, ”Everybody Want’s to Be a Cat”, nimic nu te pregătește pentru dimineața de după noaptea în care ai lăsat în curte doar un pisoi, Pufoșica noastră galbenă-albă, și dimineață găsești patru!
Nu dai peste ele oricum, ci e un ritual aparte pentru o asemenea descoperire. Ești ascuns pe undeva cu o cafea în mână, încercând să-ți revii după o noapte în care ai visat că dormi pe un așternut de pisici care toate miorlăie, hârâie sau dărâmă oale prin șopron. Realitatea îți va arăta că nu a fost un vis. (mai mult…)

Povestea asta este despre Alecsia și cum, la numai 8 ani, vede relația dintre mine și maică-sa într-o aură împrumutată din basmele copilăriei. Sau poate că ochii de copil văd adevăruri pe care noi adulții nu le mai observăm.
Într-o seară de august, opt adulți degustam răcoarea mătăsoasă care face Bucovina să difere de restul lumii. Pe masă erau mâncărurile noastre, băutura noastră, locul răsuna de muzica noastră. Atâta doar că noi eram cu Sofia și Alecsia. Evident, copiii nu gustau mai nimic din ce era ”al nostru”, al adulților.
După ce au stors din locul de joacă cam tot ce se putea, după ce au scurs în eter ultimele picături de energie din bateriile telefonului și tabletei, micuțele s-au așezat lângă noi și au început să ne privească stăruitor.
Dar cine avea timp de ele! Noi, domnii, eram adânciți în ceva politică, doamnele vorbeau de ale lor – sincer, cred că ne cam tocau pe noi – și timpul se scurgea în defavoarea imaginii noastre în ochii fetelor.
La un moment dat o pereche s-a ridicat să danseze. O baladă folk se îmbina perfect cu noaptea care pusese stăpânire pe tot locul.
A doua pereche s-a ridicat. Apoi a treia. Rămăsesem doar eu într-un capăt de masă, savurând o țigară, și Silvana în celălalt capăt, cotrobăind în telefon, probabil înainte de a-l da pe mâna fetelor care trădau multă nerăbdare.
Cred că melodia era la a doua strofă când Alecsia s-a ridicat de lângă maică-sa și a venit spre mine. Am ridicat telefonul meu, bănuind că urma să mi-l ceară ca să-l folosească drept plici pentru enervantele muște ale plictiselii.
Opresc aici firul poveștii, pentru că melodia îmi amintește de o altă întâmplare.
Fix acum 9 ani, pe 7 august, eram pe drumul de munte care șerpuiește prin pădure spre Sihla. Era sărbătoarea Sfintei Teodora și locul era un furnicar de oameni. Urcam și poate din cauza asta eu și prietenul meu eram mult în urma doamnelor noastre care grăbiseră mult pasul, pentru a prinde măcar ceva din hram. Hramul, însă îl pierdusem deja, pentru că am plecat de acasă destul de târziu. Povestea care urmează este diluată cu vreo două-trei figuri de stil, are și mult subiectivism și e presărată cu mai toate nuanțele căpătate de-a lungul timpului, prin repetarea pe la diverse mese. Dar are farmec, farmecul miezului de adevăr.
Știți cum e când patru adulți sunt în vacanță? Femeile au o mie de planuri, vor să vadă mii de locuri simultan, dar soții se dovedesc adevărate pietre de moară.
De cu seară făcuseră planul. Pe soția prietenului meu o cheamă Teodora și musai pe 7 august trebuia să ajungem la Sihla. Aveam ceva drum, așa că au decis că vom pleca cât mai devreme. Plus că Silvana era însărcinată și nu vroia să o prindă vipia cea mare a prânzului pe drum, ci undeva la umbra muntelui.
Silvana o purta în pântec pe Alecsia, dar atunci abia de știam că va fi o fetiță, darămite să-i mai știm și numele. La ”Alecsia” ne gândisem, amestec de mândrie legată de porecla mea, Alecu, devenită pentru mine un al doilea prenume și de smerenie în fața sfântului care învinge prin puterea cuvântului, Alexandru, dar nu era ceva ”bătut în cuie”.
În dimineața plecării, cafeaua s-a dovedit mai bună ca de obicei și s-a cerut mai îndelung savurată. S-a legat și o discuție destul de lungă și a fost musai să stăm lângă un cd-player ca să ascultăm ceva muzică, așa că am plecat târziu.
La Sihla, la poala muntelui am văzut cum valul de creștini deja cobora, după ce se terminaseră hramul și liturghia.
Doamnele au luat-o iute la deal, sperând să mai prinde ceva sfințenie, iar noi am rămas la urmă, mulțumindu-ne cu dramul de lumină ce se revărsa din ochii pelerinilor.
Dar urcușul de voie avea să ne fie întrerupt și apoi deturnat definitiv.
Treceam urcând prin mulțimea care cobora când am auzit un strigăt: ”El e!” Ne-am oprit, uitându-ne în jur, doar-doar om vedea cine e el și ce caută el în creierii munților.
Ne-am trezit înconjurați de pelerini, mai ales de pelerine, dacă ăsta o fi termenul corect pentru smeritele călătoare. Toate râdeau, vociferau, cântau și se împingeau una pe alta pentru a ajunge să pună mâna pe prietenul meu.
I-au cerut autografe și omul a scos din geantă un marker și a început a semna pe unde apuca, pe acatiste sau tropare, pe năframele cu care tinerele își ascunseseră părul mătăsos pe timpul slujbei sau chiar pe bluzele înflorate ale doritoarelor.
Pe mine mulțimea mă dăduse deoparte, nu prezentam interes pentru nimeni. Și atunci – Doamne iartă-mă, știu că n-a fost creștinesc gestul meu! – m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Vezi, băi, Alexandre, cu ochelarii ăștia noi semeni cu Ducu Bertzi!
Imediat s-a lăsat liniștea, de parcă un popă nevăzut anunțase că urma să citească din Sfânta Evanghelie. Femeile se uitau ba la lucrurile semnate ba la prietenul meu, iar acesta rămăsese mut, atât de mirat de lovitura venită dinspre mine că nu mai avea putere să reacționeze. Ținea încă basmaua unei muieri în mână.
Femeia și-a tras bucata de pânză și am știut că va izbucni scandalul. El ar fi vrut să spună ceva, să protesteze, dar mi-am dat seama că nimic nu mai pute opri furtuna! L-am tras pe prieten de mânecă și–am spus:
-Hai că se împute treaba! (mai mult…)

-Tati, cum ajung fluturii în stomac?
Întrebarea asta a curmat o vrajă care începuse cu doar câteva minute în urmă. Sincer, vraja era deja într-un proces avansat de disoluție, dar asta i-a fost lovitura fatală.
La 8 ani, în mintea Alecsiei se împletesc multe realități, ceva fărâme din basme și multe, multe necunoscute. Ca orice tată de fată, nu mă dau în vânt după deslușirea cât mai grabnică a tuturor tainelor, dar nici nu îmi propun să o închid într-colivie cu gratiile din oțelul naivității.
Într-o după-amiază de vară, când o boare de vânt se pregătea să răcorească Bucovina, stăteam la umbră, cu Alecsia culcată în poala mea. Mâna mi se odihnea în părul ei și, deși soarele îmi ardea piciorul scăpat de sub pătura de umbră, nu mă mișcam de frică să nu deșir cumva clipa asta vrăjită. De fapt, mâna și sufletul îmi erau atât de fericite încât piciorul era tratat cu maxim egoism.
Un fluture colorat ca un vis de copil se juca sub ochii noștri.
-Tati, ce mănâncă fluturii?
-Ăăăăă…
-Cărăbușii mănâncă flori de prun. Gândacii mănâncă frunzele de regina nopții. Graurii fură vișine. Dar fluturii ce mănâncă?
Uneori mă gândesc că poate copiii au nevoie doar de un motor de căutare pe net în loc de tată. Norocul meu a fost că nu a așteptat răspunsul meu.
-Eu cred că mănâncă iubire.
Simțeam că pielea de pe picior mi se transformă într-o crustă de friptură, dar acum chiar că nu aș mai mișcat.
-Cu iubire, cum așa?
-Tati, mă dezamăgești!
Uneori fata asta reușește să-mi amintească destul de strident de maică-sa.
-Tati, nu ai auzit pe nimeni spunând ”am fluturi în stomac”?
-Ba da, dar ia spune-mi ce înseamnă asta?
-Că iubești.
Friptura de picior începea să se ardă, dar discuția devenise mult prea interesantă.
-Pe bune? O să simți și tu cândva senzația asta.
-Ah, păi o simt deja. Am fluturi în stomac!
Dacă era de berbec, friptura tocmai mai trebuia unsă cu sos sau scoasă urgent din cuptor, dar fiind de picior de tată, mai putea sta în vâlvătaie. Oricum, curiozitatea mă ardea mai tare decât soarele.
-Și pe cine iubești tu de ai fluturi în stomac?
Mai bine mișcam piciorul decât să pun întrebarea asta. Alecsia s-a ridicat în fund și m-a privit cu reproș.
-Tati, nu știi că nu e frumos să pui întrebări din astea? (mai mult…)