Armăsarul a fornăit a primejdie. Prințesa a ridicat ochii din oglinda iazului. Oprise să-și lase calul să soarbă din apa ca gheața. În schimbul apei dătătoare de viață, adâncul izvorului avea voie să răsfrângă o clipă chipul frumoasei și apoi să-l imprime pe pietrele ce-i străjuiesc malul.
Fata a smucit de hățuri și au sărit printre copacii Pădurii de Argint, taman când în poiană au apărut căpcăunii Zmeului, călare pe șopârle care scuipă foc, agitând buzdugane din care săreau scântei.
Coama bălană a armăsarului deschidea drum prin crâng, dar dragonii pârjoleau totul în cale. Se apropiau. Atunci prințesa și-a amintit de pieptănul de piatră pe care-l purta în păr. L-a aruncat peste umăr, rostind vraja învățată de tatăl ei: ”Tati, mergem?”
Un zid din stânci a apărut în fața căpcăunilor. Mult timp a câștigat armăsarul prințesei până au reușit ei să spargă piatra. Dar, până la urmă, au trecut.
Se apropiau din nou, arzând tot în goana lor aducătoare de moarte!
A băgat mâna-n sân după aripa Reginei furnică și a aruncat-o peste umăr: ”Tati, mergem?” Și nimic.
Iar. ”Tati, mergem?” Nimic.
-Taaaati, mergem?
Am tresărit când am auzit încă o voce, probabil unul dintre căpcăuni:
-Domnu’ , mergem, că mai așteaptă și alți copii să se urce pe Lucy.
Mi-am dres vocea, na, ca omul care se trezește din vise cu zmei, prințese și căpcăuni și aterizează brusc la locul de joacă, pe manejul poneilor:
-Stai, frate, să-i mai fac o poză! Alecsia, zâmbește la tati, așa,
Alecsia a pornit în turul parcului, călare pe blânda Lucy, trasă cu o funie de îngrijitor. Se îndepărtaseră, dar cred că m-au auzit când le-am strigat:
-Și Lucy nu e ponei, nu vezi că e ditamai bidiviul? Sfarmă dragoni sub copite!
M-au acoperit copii care vociferau pe margine că nu le vine mai repede rândul să se urce pe căluțul cu coama bălană. Să viseze și părinții lor la căpcăuni cu buzdugane care scot scântei!
